Motto: “Unde sunt zăpezile de altădată” – Francois Villon
Bunul Dumnezeu ne iubeşte în egală măsură pe toţi. Am simţit această dragoste cu atât mai mult cu cât trecerea anilor, a adus cu sine noi semne şi confirmări, atât în existența-mi cât şi în a acelora din preajma mea, pe care-i cunosc, deci de o natură sau alta, nu-i ignor. Dintre nenumăratele semne, de dragoste divină, trei le consider a fi – mai ales iarna şi cu atât mai mult de sărbători – cele mai importante daruri primite: familia, prietenii şi călătoria.
Aşa se face că am avut şansa: să am o familie cum nu se poate mai pe sufletul meu; să am cei mai minunaţi prieteni – ce-i drept şi datorită unei uşurinţe de a lega prietenii cu care cred că m-am născut; să mi cunosc destul de bine ţara şi să mai “bat” şi o serie de meleaguri străine, nu puţine, dar toate dorite a fi cunoscute. Pentru toate acestea mă văd dator să mulţumesc încă odată.
Prima mea călătorie importantă a fost făcută cu un IMS 59 – strămoş al maşinilor de teren ARO. Am pornit de la Moineştiul natal spre Câmpulung Muscel, iar de acolo la Bucureşti, după care, cum era de aşteptat, am revenit în oraşul petroliştilor moldoveni. Totul se petrecea într-un sfârşit de decembrie şi s-a încheiat cu un ultim popas în Dărmăneştiul (tânăr oraş din judeţul Bacău, vestit mai ales prin ce a mai rămas din mica rafinărie existentă aici) renumit pentru “bandele” de urşi şi toboşari, ce fac mai deplină atmosfera dintre Crăciun şi Sfântul Vasile în acea parte a Moldovei. Dar ceea ce vreau să vă istorisesc este legat de cu totul altceva.
Descopeream la cei 5-6 ani, cu ocazia primului meu “grand-tour”, cel de-al treilea oraş (după Moineşti şi Comăneşti) al existenţei mele, de până atunci: Câmpulungul Muscel. N-am să vă povestesc acum întâmplările întregului nostru periplul: de la Moineşti la Oneşti, apoi prin pasul Oituz la Oraşul Stalin (Braşov-pentru cei tineri). Aici pentru că ajunsesem după ora de acces în oraş - la vremea aceea, am fost dirijaţi direct spre Râşnov. De acolo prin Bran, străbătând minunatul culoar ce-l uneşte cu Rucărul, în zorii zilei ne-am trezit la poalele Mateiaşului, de unde - prin aburii dimineţii – ne-am prelins spre ceea ce se ivea, în depresiunea subcarpatică situată pe malurile Râului Târgului: Câmulungul.
Nu am păstrat prea multe imagini ale oraşului acelor vremuri. Îmi amintesc totuşi că, aşa cum îi este şi numele, mi s-a părut teribil de lung. Apoi că părea culcuşit între dealuri cu livezi şi sub poala pădurilor ce-l înconjurau. Mai am o vagă amintire a “străzii mari”(centrului), căreia lumea îi spunea – greu de acceptat pentru mine cel de atunci, Bulevardul Pardon. Mai revăd printr-o uşoara ceaţă, a prăfuitelor amintiri, halele uzinei de “gazuri” româneşti, iar ceva mai clar peronul gării din Câmpulung.
Atmosfera peronului era, ca în filmele ce majoritar rulau în cinematografele româneşti ale momentului, de război sau mai precis de după război. Motivul era foarte simplu, se realizau în acele zile filmările pentru o nouă peliculă românească (dacă memoria nu-mi joacă o festă, era vorba despre o parte din secvenţele ecranizării romanului lui Titus Popovici “Setea”). Oricum, chiar dacă nu sunt color, imaginile păstrate, au destulă acurateţe faţă de vechimea lor (peste patruzeci de ani!)…
Norocul a făcut să revin la Câmpulung, şaptesprezece ani mai târziu, într-un alt “grand-tour”: cel al ultimei etape, aplicative, a şcolii de ghizi pentru turismul intern (al fostei Intreprinderi de Turism Hoteluri şi Restaurante Bucureşti), pe care o finalizam printr-o excursie-şcoală. Documentat, de astă dată, am văzut oraşul cu alţi ochi. Ştiam acum că este o aşezare foarte veche, anterioară epocii în care romanii au ridicat castrul de la Jidava.
Potrivit legendei, oraşul a fost întemeiat de Negru Vodă, în jurul anului 1200. Acesta dorind să-şi aleagă loc pentru domnie în părţile muntoase ale Ţării Româneşti, a mers pe malul Râului Târgului până la locul numit astăzi Apa Sărată. Datorită apelor, cu adevărat sărate, de aici a mers în sus-ul Râului Târgului până la locul unde se află azi Câmpulungul. Fascinat de frumuseţea locurilor Negru Vodă a decis să-şi aşeze scaunul domnesc aici. După atâta umblat lui Negru Vodă şi oamenilor lui li se făcuse foame. Însă conform unui mai vechi obicei, a luat hotărârea ca - împreună cu însoţitorii săi – să nu prânzească până ce pe drumul care trecea peste locul ce avea să primească cinstea scaunului domnesc nu va trece un călător. Povestea spune că au aşteptat până aproape la înserat, dar nimeni nu trecu. Foamea şi deznădejdea îi cuprinsese pe toţi, astfel că au decis să plece, însă tocmai atunci a apărut un călător. Negru Vodă s-a bucurat nespus de mult, a dăruit oraşului câţiva munţi din apropiere, a zidit mănăstirea ce-i poartă numele, iar dealului unde a suferit de foame până la apariţia drumeţului i-a dat numele de Flămânda, nume ce-l poartă şi-n ziua de azi.
Oraşul feudal s-a dezvoltat în secolul XIII-lea, când a devenit capitala Ţării Româneşti. După strămutarea scaunului domnesc la Curtea de Argeş (1330) Câmpulung rămâne un important târg pe drumul Braşovului, cu bresle de meşteşugari şi cărăuşi care făceau transporturi de mărfuri până în porturile dunărene.
Datorită poziţiei sale, făcând legătura dintre Ţara Românească şi Transilvania, Câmpulungul a avut o adevărată vocaţie comercială. În fiecare an între 12 - 27iulie aici se ţine Târgul de Sfântul Ilie, continuator al “soborului de la Câmpulung ”(aşa cum este numit în documentele vechi). Se presupune că această manifestare îşi are originea înaintea legendarului Negru Vodă. Aici îşi aduceau mărfurile negustori din regiunile muntoase, din Ardeal şi din porturile dunărene, ba mai mult adesea erau prezenţi la târg şi negustori greci, armeni, turci. O parte dintre mărfuri (produse alimentare, îmbrăcăminte şi alte obiecte necesare gospodăriei) erau numite braşovenii, dat fiind faptul că erau aduse de la Braşov.
Târgul era şi o ocazie de etalare a costumelor populare, considerate unele dintre cele mai frumoase din întreaga ţară. Frumuseţea acestor veşminte populare au inspirat o serie dintre maeştrii artei româneşti dintre care amintesc: Nicolae Grigorescu, Gheorghe Tattarescu, Carol Popp de Szatmary.
Înflorirea comerţului, întâlnirea periodică a românilor dintr-o parte sau alta a celor trei ţări surori au făcut ca anumite documente, fie cu conţinut comercial, fie particular, să capete şi valoare istorică. Astfel, scrisoarea boierului Neacşu, negustor din Câmpulung, către judele Hanăş Bengner al Braşovului, prin care-i înştiinţa în 1521 pe braşoveni de mişcările trupelor otomane la hotarele Ţării Româneşti, devine cel mai vechi document scris în limba română, dovedind în acelaşi timp strânsele legături ce existau între provinciile istorice româneşti Transilvania şi Ţara Românească.
Alături de comerţ dezvoltarea oraşului a fost susţinută de dezvoltarea meşteşugurilor şi breslelor, grupate în anumite cartiere ale oraşului care îşi păstrează până astăzi vechile denumiri: Şubeşti, Olari, Tabaci, ş.a.
Legătura oraşului cu ţara a fost uşurată odată cu racordarea sa la calea ferată (1887), eveniment care însoţit de dezvoltarea în oraş a activităţilor industriale, a schimbat profilul economic al aşezării. Astăzi oraşul se mândreşte în primul rând cu uzina mecanică producătore de autoturisme de teren ARO (Compania ARO), cu fabricile industriei alimentare, cu fabrica de cherestea şi cu atelierele meşteşugăreşti continuatoare ale vechilor tradiţii populare.
Nu în ultimul rând aşezarea musceleană se constituie într-un interesant punct de plecare către drumeţiile montane în Munţii Iezerului ori Piatra Craiului, sau în expediţii speologice – mai mult sau mai puţin spectaculoase – în zona Rucăr-Ciocanul. Cabanele montane, Staţiunea Bughea de Sus, peşterile şi cheile deosebit de spectaculoase şi nu în ultimul rând posibilitatea petrecerii unor vacanţe în mijlocul naturii, în spaţii de cazare mai puţin convenţionale – gospodării ţărăneşti sau chiar ferme şi stâni, fac din zona prezentată un potenţial pol turistic la întâlnirea Muscelelor Argeşului cu grupa Carpaţilor Centrali.
Am revenit pentru a petrece din nou câteva zile, în acest început de mileniu III, în această veche cetate de scaun, prezentă capitală a autoturismului românesc de teren şi în viitor potenţială metropolă a turismului zonei Carpatice Centrale. Am găsit-o puţin schimbată, cu mai multe şi mai bune posibilităţi de mişcare / călătorie, cu oameni harnici şi civilizaţi, cu zăpezile de altă dată, cu prea puţine indicatoare şi semnalizatoare pentru cei ce nu-I cunosc îndeajuns atracţiile. Totuşi declarat cu vocaţie turistică. Am avut o vacanţă pe cinste şi ca mine încă câteva mii de alţi “veniţi”. Pentru mine toate cele ştiute, dintre care doar o parte vi le-am prezentat şi domniilor voastre, îndreptăţesc investiţia în turism.
În ceea ce mă priveşte sper şi visez, la ziua în care turismul din această zonă va reuşi să pună în valoare mai pregnant minunatul peisaj, climatul de cruţare existent, maşinile de teren, pantele dealurilor subcarpatice şi a celor montane, ospitalitatea locuitorilor, preparatele bucătăriei tradiţionale argeşene şi nu în ultimul rând tradiţia istorică.
Gândiţi-vă cât de plăcute vor fi atunci, în prag de noapte - la vreme de iarnă sau nu - câteva legende ori poveşti spuse la o cană de vin sau ţuică fiartă, ba chiar de ceai din flora spontană, la gura sobei sau în faţa unui şemineu, în care arde trosnind un lemn uscat ori susurând unul verde. De bună seamă că dacă veţi fi de faţă şi dumneavoastră veţi avea ce povesti.
Dacă sunteţi timizi sau nu vă încredeţi în darul de povestitor ce-l posedaţi, nu vă îndepărtaţi, căci povestitori fără ascultători nu pot exista. Prezenţa dumneavoastră este oricum bine venită. Vă doresc ascultători răbdători sau povestiri pe măsura stării sufleteşti a domniilor voastre.
Iară pe mine să mă iertaţi dacă v-am plictisit, însă n-am dorit decât a va aduce aminte că de aici, din cel de-al treilea oraş al conştiinţei mele turistice, pleca acea minunată scrisoare: “… I pac dau de ştire domnietale za lucrul turcilor, cum am auzit eu că împăratul au eşit den Sofiia, şi aimintrea nu e,…”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu