Băile Herculane - vreme trece, vreme vine

Motto: “Ne place mai mult mirajul bucuriei viitoare decât amintirea bucuriei trecute” – M.I.Lermontov

            În călătoriile mele prin ţară am întâlnit doi “uriaşi”, ce păzeau cu străşnicie o comoară. Comoara reprezenta “mănunchiul de ape ferbinţi şi tămăduitoare”, ce se iveşte dintre vajnicii Mehedinţi şi Cernei. Şi cum pavăza părea nu fi destulă, dinspre apus vegheau “voinicii” Almăjului, iar în imediata lor apropiere - dinspre răsărit, “privea vultureşte” şi protector Domogledul. Este uimitor cum, înconjurat de o astfel de “ceată de supereroi”, miraculosul templu a fost descoperit, iar efectele tămăduitoare au început a fi utilizate încă înainte de vremea Bădicăi Traian.

Câtă omenire ş’o fi lecuit ori alinat, suferinţa vreunui pârdalnic de beteşug, prin locurile acestea - doar Bunul Dumnezeu poate ştii. Doar El a lăsat să ajungă până la noi această forţă miraculoasă, care a reuşit - şi reuşeşte încă, să reaprindă speranţa în sufletele celor îndureraţi, fie ei bogaţi ori săraci.

De bună seamă aţi decodificat metaforica descriere a poziţiei uneia dintre cele mai vestite staţiuni balneoclimaterice româneşti, Băile Herculane.

Începuturile “curelor” la Băile Herculane se pierd în negura timpului. Harul apelor sale (ad aquas Herculi sacras) a fost lăudat şi a făcut locul vestit încă înainte de pătrunderea romanilor în Dacia. Şi cum mulţi au fost reântorşi la bucuria “vieţii în sănătate”, renumele “templului tămăduitor” a crescut an după an,…, secol după secol, ajungând până la noi şi sunt şanse să dăinuie încă.

O parte din cele afirmate se bazează pe spusele localnicilor, pe dovezi monografice felurite ori pe probe arheologice de necontestat. Altă parte se regăsesc în paginile prăfuite ale tratatelor de istorie, iar prezentul este lesne de observat. Mai mult aşezarea ce a preluat o parte din numele legendarului erou, al mitologiei greceşti, este în atenţia opiniei publice şi a massmediei. De ce, se întâmplă asta?

Poate pentru că, staţiunea Băile Herculane - asemeni iluştrilor ei vizitatori dinastici, a avut măririle şi decăderile ei. Astfel după mai mult de două secole de înflorire a staţiunii romane, aceasta intră într-un con de umbră. Este perioada convieţuirii dacilor cu romanii, peste care trece un şuvoi de cultură slavă. Între timp, încetul cu încetul, se formează poporul şi limba română. A urmat apoi stăpânirea vremelnică, când a forţelor turceşti, când a celor austriece.

Din rândul semeţiilor prezente - mai mult ori mai puţin vremelnic - la Herculane, de bună seamă alături de romani, austriecii sunt cei care au lăsat urme tangibile. Aşa se făcea că în vremea împăratului austro-ungar Franz Iosef staţiunea cunoaştea o înflorire deosebită. Împăratul aprecia, pe la jumătatea secolului al XIX-lea, că staţiunea de pe Valea Cernei este cea mai frumoasă staţiune de pe continent. Legile cererii şi ofertei funcţionau deja, importanţa vizitatorilor conducea la creşterea prestigiului Băilor Herculane, lucru ce face ca în scurtă vreme staţiunea să fie una dintre cele mai scumpe din lume. 

            Aşa se explică cum de centrul staţiunii, este şi azi, asemenea unui imens platou de filmare - pentru vreo peliculă ce îşi plasează acţiunea la sfârşit de veac XIX, început de secol XX.

Pe străzi, la mesele de pe terase, se puteau vedea domnişoare şi doamne, cu busturile strânse în corsete, rochii cu trenă, mănuşi lungi - până la cot, umbreluţe, şaluri, mătăsuri şi zorzoane. În preajma lor roiau, civili tineri şi domni cu favorite, în haine trei sferturi, la gât lavaliere, pălării tari - în mâini ori pe cap, şi pe ghete sau pantofi ghetre. Un pic mai departe, sau de pe terasa cazinoului, lucesc privirile metalice - de tineri ofiţeri cu fireturi, stilete ori săbii lucioase, mănuşi albe şi uniforme de gală – dornice de cuceriri romantice. Ofiţeri superiori, cu neveste elegante şi fete de măritat, se promenează – perpedes ori în caleaşti. Generalii - cu aghiotanţi şi dureri de reumatism sau gută, sunt mai puţin numeroşi, dar totuşi fac să se audă pocnet de călcâie şi saluturi ca la paradă.

Peste toate cele văzute, ca şi peste cele ascunse de perdele şi draperii, din parc răzbat acordurile valsului Dunărea Albastră, cântat de o fanfară militară pe ştime - tocmai acum sosite, de la Viena. Lumea vorbeşte română, germană, maghiară, italiană şi franceză…

Dar toate astea au fost în alt timp, în alte filme,...

Au urmat apoi războaiele mondiale, primul şi al doilea, a venit mai apoi vremea turismului de masă şi a construcţiilor masive din beton, sticlă şi fier beton. S-au construit hoteluri turn şi au fost asfaltate şoselele. Faţa staţiunii şi a vizitatorilor ei s-a schimbat.

În acea perioadă soseau la Băile Herculane peste 50 000 de pacienţi anual, pentru cure de 18-24 de zile. Personalul din hoteluri şi bazele de tratament învăţase să vorbească engleză şi franceză, dar şi noţiuni din limbile slave. În staţiunea – asemănătoare cu o mică uzină, de sănătate – lucrau 300 de cadre medicale, dintre care 35 erau medici balneologi. La agenţiile de turism produsul turistic Herculane era căutat şi se afla la mare preţ. Prezenţa turiştilor străini - atât cei din est cât mai ales cei din vest, dădeau staţiunii un aer occidental, cosmopolit. Uşor, uşor, însă climatul general s-a degradat – ca în toată România, începând cu anii ’80.

A venit revoluţia, economia de piaţă, retrocedările şi privatizarea. Ca orice schimbare de sistem şi concepţie, transformările nu au dus chiar la rezultatele sperate. În primul rând a scăzut dramatic numărul turiştilor, mai apoi o parte din personalul din turism ori cel medical, s-a pensionat ori s-a reorientat - către alte domenii ori “zări de soare pline”. Scăderea gradului de utilizare a capacităţilor turistice, creşterea costurilor diverselor servicii şi materii prime, diminuarea puterii de cumpărare, au condus către o accentuată sezonalitate a activităţii turistice. Staţiunea a împrumutat din imaginea unora dintre vizitatorii ei. Ea seamănă astăzi cu un bătrân, suferind şi apăsat de grijile cotidiene.

Numai şansa şi unii oameni înţelepţi - poate şi durabilitatea construcţiilor, a făcut ca o bună parte dintre construcţiile vechi să dăinuie. Clădirile hotelurilor - mai vechi ori mai noi, au faţadele obosite. Băile Imperiale - cu tot termopanul lor, seamănă mai curând cu o fată bătrână ce şi-a cosmetizat doar chipul. Fostele hoteluri Traian şi Decebal – par eroi de legendă (ce de altfel şi sunt) cu obrajii scorojiţi, ochii scoşi, gurile în rictusuri schimonosite de durere, picioare neputincioase şi împleticite. Un pic mai majestos continuă să fie Hotelul Roman, a cărui zvâcniri par a veni din băile romane, incorporate în clădirea sa. Toate astea fac peisajul un pic deprimant.

Doar Cerna susură şi curge zglobie, încrezătoare că vremea care trece, vremea ce vine, şi potenţialul locurilor, vor pune din nou în valoare vechile sale băi. O rază de speranţă aprind pensiunile construite în staţiune şi în afara acesteia – mai sus de baraj, noul hotel străjuit de statuia lui Hercule şi tinerii care doresc o renaştere a activităţilor turistice.

În ultimii ani tinerii vin într-un număr din ce în ce mai mare la Herculane. Chiar dacă glumesc, pe seama lui Hercule - ce s-ar fi angajat a păzi cu măciuca apele termale, doar din dragoste pentru Frau Culane - ei îşi petrec o parte dintre vacanţe aici.

Posibil ca această infuzie de tinereţe să fie cerută de legea contrariilor, ce se atrag precum noul şi vechiul. Aerului retro al staţiunii; menţinut şi de mica, dar cocheta, gară – cu Termometru Celsius şi ceas Paul Garnier-Paris, ambele funcţionale de mai bine de o sută de ani, dând binişor în fotografii, filme şi alte suporturi de amintiri. Se poate că fermentul acestei înoiri a clientelei să fie climatul de cruţare din timpul iernilor ori fenomenul de ionizare negativă prezent în Valea Cernei.

S-ar mai putea că turiştii să fie atraşi aici şi de apele termale de la Şapte Izvoare Calde, ce redau puterile epuizate. Ori, şi mai probabil, existenţa celor 15 trasee montane - care pornesc din Băilor Herculane, îi determină să sosească aici spre a admira minunata zonă.

Alături de tineri, de câţiva ani - în cele două hoteluri “de la sindicate” - sosesc “infuzii” de turişti, de vârsta a treia, din Germania. Aşa se face că localnicii îşi aduc aminte de poveştile despre familia imperială şi turiştii ce veneau aici din vest, pentru faima, atmosfera şi eficienţa băilor. Lucrătorii comerciali, cei din transporturi, soliştii formaţiilor muzicale şi angajaţii din turism exersează din nou limbile străine, fiind mulţumiţi că “amorţeala” pare a se diminua.

Cuprinsă de speranţă, toată lumea pare mai optimistă cu cât “timpul cald se apropie”. Şi de ce n-ar fi aşa, atât timp cât - din anumite puncte de vedere – locurile de la şi din preajma Băilor Herculane nu sunt mai prejos decât alte staţiuni balneare europene?!?

Poate pentru că s-a pierdut ideea de unitate a staţiunii sau pentru că nu poate fi acceptată noua optică a termenului staţiune.

Pentru că nu există o campanie promoţională unitară? Sau pentru că interese private sunt mai presus decât cele ale comunităţii şi staţiunii?

Nepunându-şi întrebări munţii Mehedinţi, Almăjul, Domogledul şi cei ai Cernei – împreună cu valea râului cu acelaşi nume, izvoarele termale, tinerii şi cunoscătorii sunt consecvenţi şi perseverează. Lor li s-a adăugat de curând reînodarea unei uitate iniţiative: Parcul Naţional Domogled-Valea Cernei. Parcul Naţional s-a constituit printre primele zone protejete din ţara noastră (1932), având statut de rezervaţie ştiinţifică, graţie biodiversităţii floristice şi faunistice, cât şi varietăţii formelor carstice. În prezent el are peste 60 000 hectare şi include teritorii aparţinând judeţelor Caraş-Severin, Mehedinţi şi Gorj.

Este foarte posibil ca, nu peste mult timp, să fie reînnodat firul succesului balneologiei, dar putem asista şi la o relansare prin ecoturism şi turism pentru tineret a zonei Herculanelor. Oricum ar sta lucrurile, eu îmi doresc să mă plimb, din nou, prin vechiul centru, ascultând susurul Cernei şi alămurile fanfarei - în parcul din faţa terasei cazinoului. Domnile voastre, ar dori să mă însoţească?