Iaşul iernilor de altă dată

Moto: „Inima îşi are raţiunile ei, pe care raţiunea nu le cunoaşte” - PASCAL

                                                                          

Încă din copilărie Iaşul m-a atras irezistibil. Cunoştinţă, cu oraşul fostă capitală moldavă, mi-a făcut tatăl meu care la mai puţin de şase ani m-a luat de mână şi mi-a explicat ce-i cu Mitropolia, Trei Ierarhii, Teatrul Naţional, Palatul Culturii şi Universitatea. De cele şapte coline(Copou, Holboca, Tomeşti, Bucium, Galata, Miroslava şi Tauteşti), Grădina Botanică, Golia, Galata, Cetăţuia, Casa Dosoftei, Bojdeuca lui Creangă şi asemănarea cu Roma, mi-a povestit Unchiul Mitică Grănicerul. 

 Însă cele mai multe amintiri le păstrez din perioada cătăniei, tot la grăniceri făcută. În general cei care au trecut prin armată nu au amintiri  prea plăcute, despre această perioadă a vieţii lor, însă eu unul nu pot a mă plânge. Căci acelor timpuri datorez şansa cunoaşterii mai îndeaproape a Iaşului, de care m-am îndrăgosti ulterior irevocabil.

Reântâlneam Iaşul la mai bine de 12 ani, în iarna lui 1973, în haine militare (pe care le mai purtase cel puţin un leat) şi încălţat cu un bocanc 41 şi altul 42 (în timp ce eu purtam de obicei numărul 40), dar fericit că afară ningea ca-n poveşti şi la fel ca în iarna-n care mă născusem.

Bucuria avea să fie şi mai mare în ziua următoare, când “înarmaţi” cu lopeţi aveam să deszăpezim cea mai frumos populată zonă a oraşului: porţiunea numită Calea 23 August(spre ruşinea mea nu cunosc actuala denumire a străzii, ceea ce ştiu însă este că poetul nepereche al neamului român a fost numit director al Bibliotecii centrale la 23 august 1874). “Micuţa arteră” pornea de la Institutul Agronomic “Ion Ionescu de la Brad”, trecea tangenţial prin zona căminelor studenţeşti, prin faţa Parcului Copou şi a Universităţii terminându-se, colţ cu Strada Păcurari - şi-n apropierea Râpei Galbene - vis-a vis de Casa de cultură a Tineretului şi Studenţilor, la poala monumentului lui Mihai Eminescu. 

 Admiram obrajii roşii ai fetelor, care veneau şi plecau dinspre cămine spre facultate ori invers, bătaia băieţilor cu bulgări de zăpadă, alunecarea şi a unora şi a altora pe lungul gheţuş din faţa Universităţii şi dădeam cu şi mai mult spor la lopată. Încet, încet - pe la orele prânzului – am ajuns la poala Copoului, în pragul Fundaţiilor(Biblioteca Centrală Universitară ”Mihai Eminescu”), la picioarele Eminescului înveşmântat într-o mantie subţire, care privea mut în depărtarea poate către Dealul Vişanilor, la poala căruia se afla Hanul “Trei sarmale”.