Parfum de dumitrele

Asemeni minunatei colectivităţi familiale, am avut şi norocul unei colectivităţi amicale deosebite, poate datorită şi micii dimensiuni - a dragului meu Moineşti – în care toată lumea se cunoştea cu toată lumea, iar bucuriile şi necazurile erau aflate mai repede decât veştile transmise de către buletinele informative ale mas-mediei moderne. Aşa se explică poate şi amabilitatea, maturilor faţa de cei mai tineri, înţelegerea acestor pentru cei dintâi şi tratamentul « ca la mama acasă »  de care ne bucuram de fiecare dată, chiar şi astăzi, deşi au trecut atâţia ani d’atunci.

       Nu pot recompune(din motive lesne de înţeles: orice omisiune mi-ar putea fi reproşată!) lunga listă a dulciurilor de casă, care ne însoţeau primele zile ale trimestrului întâi de şcoală, dar îmi amintesc aproape în fiecare toamnă de găluştile cu prune din casa Mioarei (regăsite azi sub forma gomboşilor în curtea colegei de catedră Gabriela!), a căror savoare o simt încă păstrată, după atâţia ani, în amintirile de adolescent. Ce să mai spun despre desfătările culinare din propria-mi casă, ori de dulciurile preparate de către doamnele din ”gintă” din rândul cărora trebuie s-o remarc pe naşa mea şi pe sora mai mică a mamei Aglăiţa; doar că ele au fost şi vor rămâne o anume parte a imaginii toamnei în sufletul meu.

       Alte cadre, atent păstrate, îmi rememorează petrecerile familiale cu ocazia hramului(de Sânta Cuvioasă Paraschiva) din Văsieştiul bunicii mele, scrânciobul cu hulubă – învârtit cu braţele de flăcăii satului – ori cel cu lanţuri din curtea şcolii, mirosul de prune uscate din cămară ori cel de gutui din camera curată. La rând îmi vin apoi culorile roşu arămii ale castanelor ce cad şi se deschid în faţa mea în prima zi de şcoală, imaginea bunei mele învăţătoare doamna Maria. I. Catana, faţa blândă a sensibilei mele colege de bancă, fumul locomotivei cu aburi a trenului care-mi duce fratele mai mare către studenţie la sfârşit de Răpciune(septembrie), pentru a fi sigur de cămin la început de Brumărel (octombrie) … 

     
      Fără nici o ordine cronologică toamna îmi deşartă în suflet, cu bine cunoscuta-i generozitate: culorile iubirilor - de început, parcurs ori sfârşit de liceu, însoţite de emoţiile ultimului an şcolar; fiorii recrutării în armată şi pe cele ale incorporării  (toţi trebuie să ne coacem, într-un fel sau altul); amintirile primei beri băute împreună cu tata – ca între bărbaţi, în Parcul Libertăţii (interesantă coincidenţă) din Bacău – înainte de plecarea la cătănie; neliniştile începutului vieţii studenţeşti şi a celei de părinte; momentele debutului în cariera universitară şi încă multe altele bune şi frumoase trăite, care mi se scurg printre degete, asemenea razelor plăpânde ale sfârşitului de anotimp, toate inundate de puternicul parfum al florilor acelora mici şi bătute, pe care le cunosc sub numele de dumitrele (dumitriţă, tufănică, crizantemă).