Țara copilăriei de mâine: FUTUROSCOP-ul

Sunt puţine momentele în care poţi face descoperiri ale viitorului, în realitate şi nu în vis. Şi mai puţine sunt clipele în care “oamenii mari” se înţeleg de minune cu cei din preajma lor, care sunt cel mult adolescenţi, fără ca “conflictul dintre generaţii” să se manifeste.

          Totuşi acest lucru este posibil, mai mult decât în altă parte, undeva în partea central vestică a Franţei (că tot vine de la ei... “vacanţa cu trenul”), între localităţile Poitiers şi Tours (între autostrada A10 şi drumul naţional N10, la 90 de minute cu TGV - trenul de mare viteză - de Paris şi 10 minute de Aeroportul Poitiers-Briard), locul în care păşeşti într-o altfel de ţară a copilăriei. FUTUROSCOP-ul, într-o traducere românească aproximativă ar putea fi OBSERVAŢIE  sau  PRIVIRE ÎN VIITOR.

          Oare cine dintre noi nu a dorit, măcar o dată în viaţa sa, să cunoască viitorul? Aici, în acest imens parc (60 de hectare), te întâlneşti cu lucruri de dincolo de anul 2000, experimentezi noi senzaţii, într-un paradis al copilăriei, explorând un nou univers şi trăind o noapte a tuturor culorilor. Cum sunt posibile toate acestea?

          Prin intermediul unei reconcilieri a naturii cu arhitectura şi crearea unui parc cum nu mai există altul pe pământ. Sferele, cuburile, uriaşele tuburi de orgă şi oglinzile gigantice – ce se află în perfectă armonie cu apa, arborii şi florile – au fost inventate pentru a realiza panorame surprinzătoare şi originale.

În mijlocul acestui decor, al lumii de mâine, sunt amplasate cele 23 de săli care permit descoperirea unui univers uimitor şi a unor imagini cum n-ai mai văzut niciodată. Proiecţii cinematografice pe ecrane uriaşe, emisferice şi/sau în relief, simulatoare care te ajută să vibrezi în ritmul filmelor, imagini de sinteză şi scenarii interactive sunt doar câteva dintre surprizele pe care le veţi descoperi aici.

Toate acestea vă vor oferi senzaţii incredibile, momente de mare intensitate emoţională şi sentimentul că aţi trăit clipe fantastice. Iar dacă la aceasta mai adăugăm procedeele tehnice inimaginabile, tehnica cea mai performantă, măreţia, frumuseţea, forţa avem deplina măsură a dimensiunilor spectacolului.

Pentru ca paradisul să poată fi rotund, din aprilie încep spectacolele nocturne în aer liber. Este ocazia unică a petrecerii unei seri speciale. Fulgerele de lumină, efectele laser, jocurile de apă țâșnesc din noapte, pe imagini ce se creează pe invizibile ecrane formate din picături de apă şi animate în ritmul muzicii.

     Iar, pentru că titularii de drept sunt copii, în mijlocul parcului se află un domeniu de 2 hectare rezervat descoperirilor şi jocurilor în aer liber. Este un univers plin de umor şi fantezie numai pentru ei şi pentru nimeni alţii.
  Când vremea este mai puţin frumoasă, ni se oferă explorarea unui univers multimedia. Aici putem intra în vâltoarea următorului mileniu - prin intermediul noilor tehnologii sau prin jocurile virtuale - care ne apropie o altă realitate, simplu, interesant sau amuzant, totul însă interactiv. Iar dacă aceste “lucruri” v-au obosit sau consumat, puteţi vizita biblioteca CD-rom cu teme dintre cele mai variate: cultură, odihnă şi vacanţă, actualităţi, ş.a.
    Înainte de a trage uşa după noi, trebuie să amintesc cel de puţin că în fiecare an parcul este vizitat de mii de turişti(deși suntem in plină criză numărul vizitatorilor, in anul trecut, a fost de 1,82 milioane ce-i drept mai mic față de 2,9 milioane în anul 1996, Însî de atunci au trecut 14 ani și cel puțin două valuri de criza economică… ). Ei apreciază în primul rând aspectele prezentate, dar şi curăţenia desăvârşită, bucătăria franceză, brânzeturile sau vinurile. Şi poate pentru toate acestea există aici şi Atelierele gustului, savorii, plăcerii şi izului.
   Nu pot merge mai departe fără să amintesc modul în care întreaga operă este prezentată şi mai ales deosebitul scenariu al filmului dinamic de promovare a regiunii Vienne în inima căreia se găseşte această minune a vacanţelor.
  După toată această prezentare, se pune totuşi întrebarea de ce management al inovaţiei şi amenajare turistică a teritoriului ?
  Pentru că acţiunea a pornit de la iniţiativă inovantă, condusă inteligent şi realizată prin amenajarea teritoriului în spaţiul dat. Peste toate acestea s-a dovedit multiplu profitabilă. Pentru turişti şi familiile lor, care au posibilitatea să-şi vadă “visele cu ochii”. Pentru investitori (8 restaurante, 22 hoteluri – de la neclasificat la 4 stele – în preajma parcului, alte 24 în localităţile limitrofe) şi acţionari care au confirmarea acţiunii lor. Pentru localnici care, prin efectul multiplicator al activităţii turistice, au locuri de muncă, valorifică produsele agroalimentare, utilizează spaţiile de cazare excedentare pentru cazarea turiştilor dornici de vacanţe la ţară. Pentru stat şi naţiune, prin încasarea impozitelor şi crearea unei imagini deosebit de favorabile.
  Cifra de afaceri în 2010 - 87 milioane euro, angajați aproximativ 1000(600 permanenti si 380 pe durate nedeterminate).

Iaşul iernilor de altă dată

Moto: „Inima îşi are raţiunile ei, pe care raţiunea nu le cunoaşte” - PASCAL

                                                                          

Încă din copilărie Iaşul m-a atras irezistibil. Cunoştinţă, cu oraşul fostă capitală moldavă, mi-a făcut tatăl meu care la mai puţin de şase ani m-a luat de mână şi mi-a explicat ce-i cu Mitropolia, Trei Ierarhii, Teatrul Naţional, Palatul Culturii şi Universitatea. De cele şapte coline(Copou, Holboca, Tomeşti, Bucium, Galata, Miroslava şi Tauteşti), Grădina Botanică, Golia, Galata, Cetăţuia, Casa Dosoftei, Bojdeuca lui Creangă şi asemănarea cu Roma, mi-a povestit Unchiul Mitică Grănicerul. 

 Însă cele mai multe amintiri le păstrez din perioada cătăniei, tot la grăniceri făcută. În general cei care au trecut prin armată nu au amintiri  prea plăcute, despre această perioadă a vieţii lor, însă eu unul nu pot a mă plânge. Căci acelor timpuri datorez şansa cunoaşterii mai îndeaproape a Iaşului, de care m-am îndrăgosti ulterior irevocabil.

Reântâlneam Iaşul la mai bine de 12 ani, în iarna lui 1973, în haine militare (pe care le mai purtase cel puţin un leat) şi încălţat cu un bocanc 41 şi altul 42 (în timp ce eu purtam de obicei numărul 40), dar fericit că afară ningea ca-n poveşti şi la fel ca în iarna-n care mă născusem.

Bucuria avea să fie şi mai mare în ziua următoare, când “înarmaţi” cu lopeţi aveam să deszăpezim cea mai frumos populată zonă a oraşului: porţiunea numită Calea 23 August(spre ruşinea mea nu cunosc actuala denumire a străzii, ceea ce ştiu însă este că poetul nepereche al neamului român a fost numit director al Bibliotecii centrale la 23 august 1874). “Micuţa arteră” pornea de la Institutul Agronomic “Ion Ionescu de la Brad”, trecea tangenţial prin zona căminelor studenţeşti, prin faţa Parcului Copou şi a Universităţii terminându-se, colţ cu Strada Păcurari - şi-n apropierea Râpei Galbene - vis-a vis de Casa de cultură a Tineretului şi Studenţilor, la poala monumentului lui Mihai Eminescu. 

 Admiram obrajii roşii ai fetelor, care veneau şi plecau dinspre cămine spre facultate ori invers, bătaia băieţilor cu bulgări de zăpadă, alunecarea şi a unora şi a altora pe lungul gheţuş din faţa Universităţii şi dădeam cu şi mai mult spor la lopată. Încet, încet - pe la orele prânzului – am ajuns la poala Copoului, în pragul Fundaţiilor(Biblioteca Centrală Universitară ”Mihai Eminescu”), la picioarele Eminescului înveşmântat într-o mantie subţire, care privea mut în depărtarea poate către Dealul Vişanilor, la poala căruia se afla Hanul “Trei sarmale”.

Amintiri la ...gura sobei/elemenții caloriferului

   Motto: “Unde sunt zăpezile de altădată” – Francois Villon

          Bunul Dumnezeu ne iubeşte în egală măsură pe toţi. Am simţit această dragoste cu atât mai mult cu cât trecerea anilor, a adus cu sine noi semne şi confirmări, atât în existența-mi cât şi în a acelora din preajma mea, pe care-i cunosc, deci de o natură sau alta, nu-i ignor. Dintre nenumăratele semne, de dragoste divină, trei le consider a fi – mai ales iarna şi cu atât mai mult de sărbători – cele mai importante daruri primite: familia, prietenii şi călătoria.

Aşa se face că am avut şansa: să am o familie cum nu se poate mai pe sufletul meu; să am cei mai minunaţi prieteni – ce-i drept şi datorită unei uşurinţe de a lega prietenii cu care cred că m-am născut; să mi cunosc destul de bine ţara şi să mai “bat” şi o serie de meleaguri străine, nu puţine, dar toate dorite a fi cunoscute. Pentru toate acestea mă văd dator să mulţumesc încă odată.

Prima mea călătorie importantă a fost făcută cu un IMS 59 – strămoş al maşinilor de teren ARO. Am pornit de la Moineştiul natal spre Câmpulung Muscel, iar de acolo la Bucureşti, după care, cum era de aşteptat, am revenit în oraşul petroliştilor moldoveni. Totul se petrecea într-un sfârşit de decembrie şi s-a încheiat cu un ultim popas în Dărmăneştiul (tânăr oraş din judeţul Bacău, vestit mai ales prin ce a mai rămas din mica rafinărie existentă aici) renumit pentru “bandele” de urşi şi toboşari, ce fac mai deplină atmosfera dintre Crăciun şi Sfântul Vasile în acea parte a Moldovei. Dar ceea ce vreau să vă istorisesc este legat de cu totul altceva.

Descopeream la cei 5-6 ani, cu ocazia primului meu “grand-tour”, cel de-al treilea oraş (după Moineşti şi Comăneşti) al existenţei mele, de până atunci: Câmpulungul Muscel. N-am să vă povestesc acum întâmplările întregului nostru periplul: de la Moineşti la Oneşti, apoi prin pasul Oituz la Oraşul Stalin (Braşov-pentru cei tineri). Aici pentru că ajunsesem după ora de acces în oraş - la vremea aceea, am fost dirijaţi direct spre Râşnov. De acolo prin Bran, străbătând minunatul culoar ce-l uneşte cu Rucărul, în zorii zilei ne-am trezit la poalele Mateiaşului, de unde - prin aburii dimineţii – ne-am prelins spre ceea ce se ivea, în depresiunea subcarpatică situată pe malurile Râului Târgului: Câmulungul.

Nu am păstrat prea multe imagini ale oraşului acelor vremuri. Îmi amintesc totuşi că, aşa cum îi este şi numele, mi s-a părut teribil de lung. Apoi că părea culcuşit între dealuri cu livezi şi sub poala pădurilor ce-l înconjurau. Mai am o vagă amintire a “străzii mari”(centrului), căreia lumea îi spunea – greu de acceptat pentru mine cel de atunci, Bulevardul Pardon. Mai revăd printr-o uşoara ceaţă, a prăfuitelor amintiri, halele uzinei de “gazuri” româneşti, iar ceva mai clar peronul gării din Câmpulung.

Atmosfera peronului era, ca în filmele ce majoritar rulau în cinematografele româneşti ale momentului, de război sau mai precis de după război. Motivul era foarte simplu, se realizau în acele zile filmările pentru o nouă peliculă românească (dacă memoria nu-mi joacă o festă, era vorba despre o parte din secvenţele ecranizării romanului lui Titus Popovici “Setea”). Oricum, chiar dacă nu sunt color, imaginile păstrate, au destulă acurateţe faţă de vechimea lor (peste patruzeci de ani!)… 

         Norocul a făcut să revin la Câmpulung, şaptesprezece ani mai târziu, într-un alt “grand-tour”: cel al ultimei etape, aplicative, a şcolii de ghizi pentru turismul intern (al fostei Intreprinderi de Turism Hoteluri şi Restaurante Bucureşti), pe care o finalizam printr-o excursie-şcoală. Documentat, de astă dată, am văzut oraşul cu alţi ochi. Ştiam acum că este o aşezare foarte veche, anterioară epocii în care romanii au ridicat castrul de la Jidava.

Potrivit legendei, oraşul a fost întemeiat de Negru Vodă, în jurul anului 1200. Acesta dorind să-şi aleagă loc pentru domnie în părţile muntoase ale Ţării Româneşti, a mers pe malul Râului Târgului până la locul numit astăzi Apa Sărată. Datorită apelor, cu adevărat sărate, de aici a mers în sus-ul Râului Târgului până la locul unde se află azi Câmpulungul. Fascinat de frumuseţea locurilor Negru Vodă a decis să-şi aşeze scaunul domnesc aici. După atâta umblat lui Negru Vodă şi oamenilor lui li se făcuse foame. Însă conform unui mai vechi obicei, a luat hotărârea ca - împreună cu însoţitorii săi – să nu prânzească până ce pe drumul care trecea peste locul ce avea să primească cinstea scaunului domnesc nu va trece un călător. Povestea spune că au aşteptat până aproape la înserat, dar nimeni nu trecu. Foamea şi deznădejdea îi cuprinsese pe toţi, astfel că au decis să plece, însă tocmai atunci a apărut un călător. Negru Vodă s-a bucurat nespus de mult, a dăruit oraşului câţiva munţi din apropiere, a zidit mănăstirea ce-i poartă numele, iar dealului unde a suferit de foame până la apariţia drumeţului i-a dat numele de Flămânda, nume ce-l poartă şi-n ziua de azi.

          Oraşul feudal s-a dezvoltat în secolul XIII-lea, când a devenit capitala Ţării Româneşti. După strămutarea scaunului domnesc la Curtea de Argeş (1330) Câmpulung rămâne un important târg pe drumul Braşovului, cu bresle de meşteşugari şi cărăuşi care făceau transporturi de mărfuri până în porturile dunărene.

Datorită poziţiei sale, făcând legătura dintre Ţara Românească şi Transilvania, Câmpulungul a avut o adevărată vocaţie comercială. În fiecare an între 12 - 27iulie aici se ţine Târgul de Sfântul Ilie, continuator al “soborului de la Câmpulung ”(aşa cum este numit în documentele vechi). Se presupune că această manifestare îşi are originea înaintea legendarului Negru Vodă. Aici îşi aduceau mărfurile negustori din regiunile muntoase, din Ardeal şi din porturile dunărene, ba mai mult adesea erau prezenţi la târg şi negustori greci, armeni, turci. O parte dintre mărfuri (produse alimentare, îmbrăcăminte şi alte obiecte necesare gospodăriei) erau numite braşovenii, dat fiind faptul că erau aduse de la Braşov.

Târgul era şi o ocazie de etalare a costumelor populare, considerate unele dintre cele mai frumoase din întreaga ţară. Frumuseţea acestor veşminte populare au inspirat o serie dintre maeştrii artei româneşti dintre care amintesc: Nicolae Grigorescu, Gheorghe Tattarescu, Carol Popp de Szatmary.

Înflorirea comerţului, întâlnirea periodică a românilor dintr-o parte sau alta a celor trei ţări surori au făcut ca anumite documente, fie cu conţinut comercial, fie particular, să capete şi valoare istorică. Astfel, scrisoarea boierului Neacşu, negustor din Câmpulung, către judele Hanăş Bengner al Braşovului, prin care-i înştiinţa în 1521 pe braşoveni de mişcările trupelor otomane la hotarele Ţării Româneşti, devine cel mai vechi document scris în limba română, dovedind în acelaşi timp strânsele legături ce existau între provinciile istorice româneşti Transilvania şi Ţara Românească.

Alături de comerţ dezvoltarea oraşului a fost susţinută de dezvoltarea meşteşugurilor şi breslelor, grupate în anumite cartiere ale oraşului care îşi păstrează până astăzi vechile denumiri: Şubeşti, Olari, Tabaci, ş.a.

Legătura oraşului cu ţara a fost uşurată odată cu racordarea sa la calea ferată (1887), eveniment care însoţit de dezvoltarea în oraş a activităţilor industriale, a schimbat profilul economic al aşezării. Astăzi oraşul se mândreşte în primul rând cu uzina mecanică producătore de autoturisme de teren ARO (Compania ARO), cu fabricile industriei alimentare, cu fabrica de cherestea şi cu atelierele meşteşugăreşti continuatoare ale vechilor tradiţii populare.

Nu în ultimul rând aşezarea musceleană se constituie într-un interesant punct de plecare către drumeţiile montane în Munţii Iezerului ori Piatra Craiului, sau în expediţii speologice – mai mult sau mai puţin spectaculoase – în zona Rucăr-Ciocanul. Cabanele montane, Staţiunea Bughea de Sus, peşterile şi cheile deosebit de spectaculoase şi nu în ultimul rând posibilitatea petrecerii unor vacanţe în mijlocul naturii, în spaţii  de  cazare mai puţin convenţionale – gospodării ţărăneşti sau chiar ferme şi stâni, fac din zona prezentată un potenţial pol turistic la întâlnirea Muscelelor Argeşului cu grupa Carpaţilor Centrali.

Am revenit pentru a petrece din nou câteva zile, în acest început de mileniu III, în această veche cetate de scaun, prezentă capitală a autoturismului românesc de teren şi în viitor potenţială metropolă a turismului zonei Carpatice Centrale. Am găsit-o puţin schimbată, cu mai multe şi mai bune posibilităţi de mişcare / călătorie, cu oameni harnici şi civilizaţi, cu zăpezile de altă dată, cu prea puţine indicatoare şi semnalizatoare pentru cei ce nu-I cunosc îndeajuns atracţiile. Totuşi declarat cu vocaţie turistică. Am avut o vacanţă pe cinste şi ca mine încă câteva mii de alţi “veniţi”. Pentru mine toate cele ştiute, dintre care doar o parte vi le-am prezentat şi domniilor voastre, îndreptăţesc investiţia în turism.

În ceea ce mă priveşte sper şi visez, la ziua în care turismul din această zonă va reuşi să pună în valoare mai pregnant minunatul peisaj, climatul de cruţare existent, maşinile de teren, pantele dealurilor subcarpatice şi a celor montane, ospitalitatea locuitorilor, preparatele bucătăriei tradiţionale argeşene şi nu în ultimul rând tradiţia istorică.

Gândiţi-vă cât de plăcute vor fi atunci, în prag de noapte - la vreme de iarnă sau nu - câteva legende ori poveşti spuse la o cană de vin sau ţuică fiartă, ba chiar de ceai din flora spontană, la gura sobei sau în faţa unui şemineu, în care arde trosnind un lemn uscat ori susurând unul verde. De bună seamă că dacă veţi fi de faţă şi dumneavoastră veţi avea ce povesti.

Dacă sunteţi timizi sau nu vă încredeţi în darul de povestitor ce-l posedaţi, nu vă îndepărtaţi, căci povestitori fără ascultători nu pot exista. Prezenţa dumneavoastră este oricum bine venită. Vă doresc ascultători răbdători sau povestiri pe măsura stării sufleteşti a domniilor voastre.

Iară pe mine să mă iertaţi dacă v-am plictisit, însă n-am dorit decât a va aduce aminte că de aici, din cel de-al treilea oraş al conştiinţei mele turistice, pleca acea minunată scrisoare: “… I pac dau de ştire domnietale za lucrul turcilor, cum am auzit eu că împăratul au eşit den Sofiia, şi aimintrea nu e,…”.

Portugalia și turismul ei rural

În urmă cu ani, ceea ce cunoşteam eu despre “Portocalia”(de bună seamă că este vorba de Portugalia în rostirea “mariuschicoşrostogănească”) era:

• că ne este o rudă mai îndepărtată,
• care are o echipă de fotbal unde o anume “perlă neagră”(Eusebio – pe numele său) făcea “legea şi jocul”(din când în când uitând că suntem “neamuri”, în cadrul calificărilor  pentru campionate importante, mondiale mai ales),
• pe unul dintre preşedinţii săi îl chema(poetic şi reverberator, deşi era socialist) Mario Soares.

Ce am aflat mai târziu are valenţe turistice căci acum mai cunosc că:

• Portugalia cu cei 800 km de coastă ( ţărm - tărâm de vis) şi cele 12 insule, prezintă o pasiune ancestrală pentru ocean - aici Atlanticul întâlnind Europa,
• ea este patrie a unui popor de cuceritori şi descoperitori (Vasco da Gama şi Magellan au fost portughezi),
• aici este locul unde se “fabrică” vinul de Porto şi  se cântă “fado”-ul.

Turismul rural în Portugalia, reglementat prin lege din anul 1986, poate fi practicat de familii de agricultori sau de rezidenţii din mediul rural posesori ai unor proprietăţi de interes particular, cu valoare arhitectonică sau istorică. “Turismo no Espaco Rural” (TER) propune case particulare, care pot fi frumoase ferme sau conace sau chiar castele din secolul XVIII, case rustice sau ferme în plină  activitate

„Radiografiind turistic”, Portugalia se împarte în opt zone promoţionale: Costa de Lisboa, Costa Verde, Costa de Prata, Montanhas, Planicies, Algarve, Azorele şi Madeira. Turismul rural reuneşte peste 100 de echipamente cu peste 1500 de paturi, la: ferme (quinta), conace (casa), castele (castelo), mori (moinho), vile (vila).

Există de asemenea numeroase campinguri în toată ţara, care oferă posibilitatea petrecerii unei vacanţe economice şi în plin contact cu natura; iar pentru tineri se înşiră în lungul ţării un lanţ de 18 hanuri.

“Vacanţele la ţară” în Portugalia oferă în mod deosebit animaţie, posibilitatea practicării sportului (înot, tenis, echitaţie, pescuit, vânătoare, golf) sau a participării la viaţa fermei - vacanţe active. 

Deviza lor este: “Un turist = un prieten. Zâmbeşte!”.

În această lume am cunoscut, în urmă cu aproape şase ani – în plină lună a lui florar(mai), un nobil conte, modest, părăsit de soţie şi ceilalţi membri ai familiei(copii), scăpătat, îngândurat, dar totuşi optimist într-o posibilă renaştere a domeniului prin turism. 
Drept urmare conacul, împrejurimile(viile terasate, mica capelă, depozitele uneltelor agricole, ş.a.) însoţite de istoria locului s-au transformat în perimetrul turistic ”Segredo do Abade” din localitatea Serzedelo – Guimaraes. “Secretul abatelui” atrage turiştii de limbă portugheză - care au citit povestea scriitorului Arnaldo Gama (romancier de la sfârşitul secolului XVIII, începutul secolului XIX) bazată pe fapte reale petrecute între familiile Morgado de Guardizela din Serzedelo şi Duarte Pinheiro din Nespereira, familii nobile implicate în luptele din timpul invaziei lui Napoleon – şi în egală măsură turişti din toate colţurile lumii, dornici de a cunoaşte locuri romantice şi de a purta discuţii cu un conte “în carne şi oase”.

Am petrecut, spre norocul meu, o minunată după amiază împreună, mi-a povestit – arătându-mi poze îngălbenite de timp – despre familia sa, despre străbuni, am vizitat domeniul şi am făcut schimb de impresii. 
După ce am luat masa, pe o splendidă terasă, devenită restaurant, ne-am despărţit ca doi buni prieteni, promiţând-ne a ne revedea. Era primul meu prieten de viţă nobilă, prin ale cărui vine curgea un veritabil sânge albastru portughez.

Timpul - la propriu şi la figurat - grijile, alte probleme şi implacabila scurgere a timpului au făcut să nu mai ştiu nimic despre nobilul conte de la Serzedelo...

Parfum de dumitrele

Asemeni minunatei colectivităţi familiale, am avut şi norocul unei colectivităţi amicale deosebite, poate datorită şi micii dimensiuni - a dragului meu Moineşti – în care toată lumea se cunoştea cu toată lumea, iar bucuriile şi necazurile erau aflate mai repede decât veştile transmise de către buletinele informative ale mas-mediei moderne. Aşa se explică poate şi amabilitatea, maturilor faţa de cei mai tineri, înţelegerea acestor pentru cei dintâi şi tratamentul « ca la mama acasă »  de care ne bucuram de fiecare dată, chiar şi astăzi, deşi au trecut atâţia ani d’atunci.

       Nu pot recompune(din motive lesne de înţeles: orice omisiune mi-ar putea fi reproşată!) lunga listă a dulciurilor de casă, care ne însoţeau primele zile ale trimestrului întâi de şcoală, dar îmi amintesc aproape în fiecare toamnă de găluştile cu prune din casa Mioarei (regăsite azi sub forma gomboşilor în curtea colegei de catedră Gabriela!), a căror savoare o simt încă păstrată, după atâţia ani, în amintirile de adolescent. Ce să mai spun despre desfătările culinare din propria-mi casă, ori de dulciurile preparate de către doamnele din ”gintă” din rândul cărora trebuie s-o remarc pe naşa mea şi pe sora mai mică a mamei Aglăiţa; doar că ele au fost şi vor rămâne o anume parte a imaginii toamnei în sufletul meu.

       Alte cadre, atent păstrate, îmi rememorează petrecerile familiale cu ocazia hramului(de Sânta Cuvioasă Paraschiva) din Văsieştiul bunicii mele, scrânciobul cu hulubă – învârtit cu braţele de flăcăii satului – ori cel cu lanţuri din curtea şcolii, mirosul de prune uscate din cămară ori cel de gutui din camera curată. La rând îmi vin apoi culorile roşu arămii ale castanelor ce cad şi se deschid în faţa mea în prima zi de şcoală, imaginea bunei mele învăţătoare doamna Maria. I. Catana, faţa blândă a sensibilei mele colege de bancă, fumul locomotivei cu aburi a trenului care-mi duce fratele mai mare către studenţie la sfârşit de Răpciune(septembrie), pentru a fi sigur de cămin la început de Brumărel (octombrie) … 

     
      Fără nici o ordine cronologică toamna îmi deşartă în suflet, cu bine cunoscuta-i generozitate: culorile iubirilor - de început, parcurs ori sfârşit de liceu, însoţite de emoţiile ultimului an şcolar; fiorii recrutării în armată şi pe cele ale incorporării  (toţi trebuie să ne coacem, într-un fel sau altul); amintirile primei beri băute împreună cu tata – ca între bărbaţi, în Parcul Libertăţii (interesantă coincidenţă) din Bacău – înainte de plecarea la cătănie; neliniştile începutului vieţii studenţeşti şi a celei de părinte; momentele debutului în cariera universitară şi încă multe altele bune şi frumoase trăite, care mi se scurg printre degete, asemenea razelor plăpânde ale sfârşitului de anotimp, toate inundate de puternicul parfum al florilor acelora mici şi bătute, pe care le cunosc sub numele de dumitrele (dumitriţă, tufănică, crizantemă). 

"Bucureşti, Bucureşti, fratele meu ești..."-Casa Assan

Casa Assan - actualmente Casa Oamenilor de Ştiinţă

Am comparat, zilele trecute, imaginea prezentă a Casei Assan cu cea dintr-o fotografie realizată în 1906 (anul definitivării construcţiei sale) - prezentă într-o lucrare de aleasă calitate, monografia Casei Oamenilor de Ştiinţă, realizată de Academia Română în 1993. Mi s-a părut uimitor să constat că în pofida timpului trecut, impozanta clădire pare aproape neschimbată. Ceea ce păstrează “tinereţea” imaginii este în primul rând gardul metalic, simetric împărţit de cele două porţi - terminate cu coronamente – care par a fi verişoarele „capitaliste” ale porţilor de lemn aflate în satele româneşti ce înconjoară ca o cunună Carpaţii; ca şi rondul cu trandafiri (care i-a atras pentru scurtă vreme numele de Parcul Trandafirilor). Peste acestea se suprapun cele patru ferestre, de pe faţada principală, care asemenea ochilor unui chip omenesc încălzesc expresia întregii construcţii.

Trebuie să fi fost dorinţa stăpânilor, a familiei Assan, ca totul să iasă chiar aşa. Dar cine se mai gândeşte astăzi la ei? 

Puţină lume îşi mai aduce aminte de imaginea veche a malului Dâmboviţei, din cartea de istorie a României, pe care se afla Moara lui Assan. Tot la fel de puţini cred că sunt cei care cunosc câte ceva despre familia Assan, de care se leagă o parte din începuturile muncii mecanizate din ţara noastră şi nu numai. George Assan era un mare industriaş care a adus maşina cu abur în ţara noastră (1853) şi unul dintre cei mai bogaţi oameni ai ţării, iar fiul acestuia Bazil George Assan (1860-1918) a fost cel care „din vrerea lui” a ridicat imobilul din Piaţa Lahovari. Pe de altă parte B.G. Assan, de profesie inginer mecanic, a fost un veritabil explorator de teritorii îndepărtate, numărându-se printre primii, şi puţinii, călători români care au ajuns în regiunile polare nordice (1896). Mare iubitor de mişcare şi automobile, doi ani mai târziu (1898), B. G . Assan realizează o călătorie în jurul lumii.

Casa Asan (Casa Oamenilor de Stiinta)

Plasarea familiei Assan între cele mai avute şi printre exponenţii introducerii progresului tehnic, a condus se pare şi la aşezarea acestei veritabile bijuterii arhitectonice pe una dintre „căile” bucureştene pe care se vor plasa, de-a lungul vremii, alte personalităţi ale „noului val” al societăţii burgheze româneşti. Afirmaţia se bazează pe relativa tinereţe a Căii Dorobanţilor – puţin peste un veac şi jumătate – faţă de Calea Şerban Vodă (Podul Belicului), Calea Rahovei (Podul Calicilor, iar mai târziu Podul Caliţii), Calea Plevnei (Podul de Pământ), Calea Moşilor (Podul Târgului din Afară), toate amintite în documente de sute de ani, ca şi pe componentele ansamblului arhitectonic amintite mai devreme. Din nefericire pe nici una dintre mai vârstnicele surori nu s-a păstrat nimic care să ne amintească de vechimea lor, iar noua înfăţişare conduce cu gândul doar la trecutul nu prea îndepărtat şi la problema rezolvării nevoii de locuinţe, care la rândul său a condus la naşterea de noi şi noi probleme, şi la traiului la înălţime.

Pentru descoperirea atmosferei Bucureştiului de altă dată puteţi să vizitaţi şi să petreceţi clipe de destindere în minunatul imobil al Casei Oamenilor de Ştiinţă (Casa Assan) – realizat de arhitectul român Ion Berindei, care a adaptat stilul francez construcţiilor „micului Paris” – aici în afara desfătării ochiului şi sufletului prin admirarea eleganţei interioarelor, vă puteţi oferi şi un reuşit regal gastronomic. Iar pentru ca vizita să fie completă, ar trebui să treceţi pentru câteva momente şi prin Salonul oglinzilor şi candelabrelor, Sala de şah, Sala Zodiac, Sala de Consiliu, Sala Edison ori Sala Drink. În această suberbă clădire astăzi funcţionează un restaurant cu aer uşor conservator, dar cu un personal de o ţinută ireproşabilă.

Nu veţi bănui atunci că locul în care vă aflaţi a fost îmbogăţit spiritual prin una dintre cele mai prestigioase iniţiative ale Casei Oamenilor de Ştiinţă, ciclul de conferinţe intitulat „Evocări” la care au participat personalităţi precum: Victor Eftimiu, Grigore Moisil, Dimitrie Cuclin, Petre Vancea, Alexandru Philippide, Iorgu Iordan, Ion Jalea, Alexandru Graur, Şerban Cioculescu, Geo Bogza, Octavian Onicescu, Emil Pop, Henri Coandă, Aurel Beleş şi alţii. Fiecare dintre participanţii la această veritabilă „Fonotecă de Aur” a Panteonului ştiinţei româneşti, conturând cu acest prilej figuri reprezentative de profesori, oameni de ştiinţă, artişti, literaţi, care au marcat fundamental deschideri spirituale pentru cultura românească.

Veţi putea să vă reamintiţi, cu nostalgie - de anii, mai mult sau mai puţin îndepărtaţi, ai şcolii şi să vă bucuraţi că aţi atins cu privirea, mâna şi talpa locuri marcate de o încărcătură emoţională la cote dintre cele mai înalte.

De ce, aş reveni la Baden-Baden ? ! ?

În toamna lui 2008, sfârşit de febuarie, în prag de seară, m-am oprit uşor confuz la centru de informaţii turistice de la intrarea staţiunii Baden-Baden - o construcţie cu o linie arhitecturală care te ducea neapărat cu gândul la un cazino(în concordanţă cu existenţa la Baden-Baden, poate, a celui mai select dacă nu şi celui mai frumos cazinou din lume).

Mobilul vizitei noastre era vederea bisericii ortodoxe româneşti. Am cerut detalii despre aceasta. Am fost deosebit de plăcut impresionaţi - cel puţin de tonalitatea vocii ca şi de căldura ei - atunci când ne-au fost oferite - dintr-o răsuflare am putea spune, informaţiile legate de aşezarea acesteia şi a modului în care putem să ajungem pe cel mai scurt drum  la Capela Sturza. Un amănunt nu lipsit de importanţă, dat fiind orele de după lăsare soarelui, a fost acela că preotul locuieşte în apropiere şi putem să-l deranjăm. Aşa am şi procedat odată ajunşi la Capela Ortodoxă Română “Mihail Sturza”. 

După identificarea colinei pe care se află amplasata capela, am străbătut aleile unui veritabil parc dendrologic până în apropierea siluetei svelte şi întunecate a capelei. În apropiere o casă cu etaj, aflată în penumbră, trimitea lumina unei ferestre ca pe o licărire a speranţei. Mi-am luat inima în dinţi, m-am apropiat de intrarea casei unde singura şansă a materializării dorinţei noastre îmbrăcase forma unui masiv buton de sonerie sub care se afla o inscripţie în limba germană.

Cu inima mai mare decât un purice (dar nu cu mult!), m-am apropiat şi am sunat neştiind ce voi răspunde previzibilei interogaţii. Aşteptarea nu a fost lungă ci confirmatoare, dată fiind interogaţia în germană pe care am primit-o în schimbul acţionării soneriei; muţenia mea s-a datorat în primă fază faptului că din prea puţinele cuvinte germane nu puteam să-mi încropesc răspunsul. Pe loc am trăit spaima unui posibil căzut examen. Dar dorinţa de a nu mă întoarce fără cheia capelei a slobozit câteva vorbe într-o românească patetică, a cărei principal motiv era ipotetica unicitate a vizitei noastre la Baden-Baden.

Răspunsul a venit într-un dulce grai cu inflexiuni moldovenesco-bucovinean. Eram salvaţi puteam comunica, însă ora era târzie. Totuşi vocea molcomă, dar gravă, a bărbatului ce răspunsese anunţa că în doar câteva minute vom putea vedea capela.  Uşa casei se deschise în scurt timp şi se ivi un bărbat sobru dar prietenos, cu o rostire caldă, apropiată. Era preotul Radu Mironovici, superiorul capelei.

         Am petrecut împreună mai bine de o oră, aflând cum principele Mihai Sturza – voievod al Moldovei între 1834-1848 – a construit (după planurile arhitecţilor Leo von Klenze şi G. Dollmann) capela între 1863-1866, în urma dispariţiei fulgerătoare a fiului său Mihail la numai 17 ani. Ne-au fost descrise - cu lux de amănunte - pictura, monumentele, iconostasul, Sfânta Masă din altar, odăjdiile lucrate la Agapia şi Văratec (donate de către credincioşi români preotului capelei), povestea cununilor pentru săvârşirea nunţii, a icoanelor, epitafului şi chiar a pieselor de mobilier. 

      Vin aici românii din împrejurimi (mărite proporţional cu starea bună a autostrăzilor şi performanţele tehnice ale autovehiculelor), germani, diverşi turişti aflaţi în vestita staţiune, cu toţi atraşi de Capela Ortodoxă Românească. Am fost impresionat de delicateţea cu care fiecare era ascultat, cum i se explicita cadrul şi prezenţa capelei în lipsa existenţei unei comunităţi româneşti în localitate.
        Acum superiorul capelei de la Baden-Baden este părintele Bogdan Stavarachi, care a fost de curând hirotesit iconom stavrofor. Recent s-a marcat împlinirea a 145 de ani de la sfinţirea capelei. (http://www.doxologia.ro/actualitate/arhiepiscopia-iasilor/vizita-pastorala-mitropolitului-moldovei-bucovinei-la-baden-baden)

Arhanghelii Mihail şi Gavril...

Circulă prin Ţara Făgăraşului o legendă care spune că Dumnezeu, înainte de a face Ţara Făgăduinţei I-a însărcinat pe Arhanghelii Mihail şi Gavril să-I prezinte un „proiect tehnic”, iar după multe căutări aceştia I-au prezentat Ţara Făgăraşului. 

Văzând Dumnezeu, munţii înalţi acoperiţi de păduri prin care mişunau tot felul de vieţuitoare, dealurile împodobite cu păşuni şi livezi înflorite, cu podgorii, cu păduri de tei şi salcâm, lunca mănoasă unde Oltul curgea agale, păstrăvii curcubeu care se zbenguiau în râurile repezi de munte, I-a plăcut atât mult incât fără să facă alte modificări, a aprobat „proiectul de execuţie”. Şi, ca să întregească frumuseţea acestor locuri Le-a populat cu oameni harnici şi credincioşi care în decursul timpului au construit sate şi oraşe, cetăţi de apărare, mănăstiri şi biserici pentru toate confesiunile (ortodoxe, catolice, greco-catolice, reformate, adventiste, baptiste, sinagogi etc.) unde se aduc laude şi multumiri lui Dumnezeu. 
Unii chiar "argumentează" această legendă susţinând că în timpuri imemoriale, Făgăraşul se numea Făgădău iar zona Ţara Făgădăului (Făgăduinţei).

Comăneştiul, una dintre ultimile urme ale primului român în Africa

 Puţini sunt astăzi cei care îşi mai amintesc de Dimitrie N. Ghika (1838-1923) - doctor în drept, consilier la Curtea de Apel, prefect al judeţului Bacău – cel care în jurul anului 1890 a construit palatul din apropierea gării din Comăneşti. 

 

 

Om cu o preocupare permanentă pentru nou şi frumos Dimitrie N. Ghika-Comăneşti, se pare că îl cunoaşte pe arhitectul francez Albert Galleron în perioada construcţiei Ateneului Român(inaugurat în 1888). Sigur este că renumitul arhitect francez acceptă cererea de a realiza planurile construcţiei. Concretizarea concepţiei eclectice, ce domina spiritul Europei de la sfârşitul secolului al XIX-lea, a dus la apariţia unei clădiri cu 22 de încăperi pe două nivele. 

  Castelul Ghikuleştilor din Comăneşti, este remarcat de-a lungul timpului de diverse personalităţi care au avut şansa de a-l vizita. Unanim elogiat era parcul sau grădina construcţiei. Astfel profesorul şi reputatul istoric Nicolae Iorga(1918) aprecia castelul aşezat „în mijlocul unei grădini foarte frumoase…, care se pot admira mai mult decât locui şi întrebuinţa…”.

Ortensia Racoviţă(1895) prezintă parcul Palatului ce se „întindea pe 40 fălci fiind negreşit una din cele mai mari şi frumoase grădini din ţară. Se mai află(aici-n.a.) cascade, havuşuri, un lac mare şi mai multe canaluri pe care se umblă cu barca, insula cu pavilioane şi chioşcuri… ”. 

 

 

Din cele elogiate, astăzi lipseşte tocmai partea peisagistică. Ce-i drept fosta reşedinţă – până în 1946 – a familiei Ghika-Comăneşti mai păstrează de jur împrejurul său un rest din marele parc şi o sală cu mobilier de epocă, fotografii, documente, o panoplie cu arme de vânătoare şi trofee. Panoplia cu arme de vânătoare şi trofee, reprezintă – parafrazând un şablon al înscrisurilor de pe fotografiile epocii – „o stavilă în calea uitării”. Căci Dimitrie şi Nicolae Ghika-Comăneşti(tată şi fiu) sunt cei dintâi doi români care au întreprins o călătorie ştiinţifică în „Ţara somalilor”. Expediţia în „Cornul oriental al Africii” a fost realizată, timp de patru luni(pornind în luna septembrie a anului 1895), la îndemnul naturalistului Grigore Antipa(proaspăt pe atunci director al Muzeului de istorie naturală, ce astăzi îi poartă numele). Cei doi urmaseră, înainte de plecarea în Africa, cursuri de topografie şi botanică pentru a fi cât mai utili ştiinţei. 

            Demersul lor ştiinţific s-a soldat cu trofee cinegetice şi 55 exemplare specii de plante, studiate mai apoi de specialişti de renume. Expediţia a fost considerată un succes, iar cei doi sunt recunoscuţi şi astăzi drept mari exploratori. Denumirile date de ei munţilor, râurilor şi podişurilor necunoscute până atunci au fost admise pe plan mondial şi un număr însemnat de animale sălbatice africane se află la „Muzeul de Istorie Naturală <<Grigore Antipa>>” din Bucureşti. Impresiile expediţionarilor români, ce selectează fapte esenţiale ale multitudinii de aspecte ce li s-a arătat privirilor,  au fost reunite în două volume.

Nicolae Ghika-Comăneşti, magistrat şi deputat, ataşat diplomatic la Paris, guvernator al Băncii Naţionale, a fost o persoană dornică de călătorii şi aventuri vânătoreşti, în lumea faunei exotice. Din călătoriile sale dincolo de Atlantic a adus numeroase trofee de vânătoare, împăiate de Rowland Ward din Londra. În însemnările sale, pasionatul călător nota că se află în „stare bună şi atârnă de ziduri la Comăneşti”. 

Azi în bucata rămasă de parc veghează silueta - puţin obosită, puţin îmbătrânită - a vechiului palat, ce mai păstrează în iluzoriile lui vine sângele-i albastru. Se pare că încărcătura spirituală a stăpânilor, cea a harului arhitectului, precum şi destinul aşezării au făcut ca „Palatul” trecut - după 1946 - prin diverse utilizări şcolare sau tangenţial acestora, să devină în cele din urmă muzeu. Acum el adăposteşte o colecţie de etnografie(ocupaţii principale, ocupaţii secundare, industrie casnică, expoziţie foto-etnografică, camera de curat) şi o expoziţie de pictură modernă şi contemporană. Transformat, cu mari eforturi(1984), în muzeul “Palatul Dimitrie N. Ghika - Comăneşti”, micuţa bijuterie arhitectonică redă atmosfera din alt veac, unui colţ al oraşului cu clădiri austere din beton acum, amplasate pe locul întinsului domeniu al uneia din ultimile ramuri ale Ghiculeştilor moldoveni.

 

 

Vecinătatea şi asemănarea sa cu gara nu conduce la creşterea fluxurilor de vizitatori în singurul muzeu de pe Valea Trotuşului. Gara în sine este de poveste: a fost şi este un etalon al arhitecturii româneşti, a fost realizată în anul 1892, după planurile arhitectului Elie Radu, fiind o replică a gării din Lausane...

Fiecare tren ce vine sau pleacă din micuţa staţie de cale ferată salută cu ignoranţă, prin fluieratul locomotivei, amintirea locului în care s-au petrecut de-a lungul timpului destule fapte mai mult sau mai puţin importante pentru naţiune sau umanitate.

Băile Herculane - vreme trece, vreme vine

Motto: “Ne place mai mult mirajul bucuriei viitoare decât amintirea bucuriei trecute” – M.I.Lermontov

            În călătoriile mele prin ţară am întâlnit doi “uriaşi”, ce păzeau cu străşnicie o comoară. Comoara reprezenta “mănunchiul de ape ferbinţi şi tămăduitoare”, ce se iveşte dintre vajnicii Mehedinţi şi Cernei. Şi cum pavăza părea nu fi destulă, dinspre apus vegheau “voinicii” Almăjului, iar în imediata lor apropiere - dinspre răsărit, “privea vultureşte” şi protector Domogledul. Este uimitor cum, înconjurat de o astfel de “ceată de supereroi”, miraculosul templu a fost descoperit, iar efectele tămăduitoare au început a fi utilizate încă înainte de vremea Bădicăi Traian.

Câtă omenire ş’o fi lecuit ori alinat, suferinţa vreunui pârdalnic de beteşug, prin locurile acestea - doar Bunul Dumnezeu poate ştii. Doar El a lăsat să ajungă până la noi această forţă miraculoasă, care a reuşit - şi reuşeşte încă, să reaprindă speranţa în sufletele celor îndureraţi, fie ei bogaţi ori săraci.

De bună seamă aţi decodificat metaforica descriere a poziţiei uneia dintre cele mai vestite staţiuni balneoclimaterice româneşti, Băile Herculane.

Începuturile “curelor” la Băile Herculane se pierd în negura timpului. Harul apelor sale (ad aquas Herculi sacras) a fost lăudat şi a făcut locul vestit încă înainte de pătrunderea romanilor în Dacia. Şi cum mulţi au fost reântorşi la bucuria “vieţii în sănătate”, renumele “templului tămăduitor” a crescut an după an,…, secol după secol, ajungând până la noi şi sunt şanse să dăinuie încă.

O parte din cele afirmate se bazează pe spusele localnicilor, pe dovezi monografice felurite ori pe probe arheologice de necontestat. Altă parte se regăsesc în paginile prăfuite ale tratatelor de istorie, iar prezentul este lesne de observat. Mai mult aşezarea ce a preluat o parte din numele legendarului erou, al mitologiei greceşti, este în atenţia opiniei publice şi a massmediei. De ce, se întâmplă asta?

Poate pentru că, staţiunea Băile Herculane - asemeni iluştrilor ei vizitatori dinastici, a avut măririle şi decăderile ei. Astfel după mai mult de două secole de înflorire a staţiunii romane, aceasta intră într-un con de umbră. Este perioada convieţuirii dacilor cu romanii, peste care trece un şuvoi de cultură slavă. Între timp, încetul cu încetul, se formează poporul şi limba română. A urmat apoi stăpânirea vremelnică, când a forţelor turceşti, când a celor austriece.

Din rândul semeţiilor prezente - mai mult ori mai puţin vremelnic - la Herculane, de bună seamă alături de romani, austriecii sunt cei care au lăsat urme tangibile. Aşa se făcea că în vremea împăratului austro-ungar Franz Iosef staţiunea cunoaştea o înflorire deosebită. Împăratul aprecia, pe la jumătatea secolului al XIX-lea, că staţiunea de pe Valea Cernei este cea mai frumoasă staţiune de pe continent. Legile cererii şi ofertei funcţionau deja, importanţa vizitatorilor conducea la creşterea prestigiului Băilor Herculane, lucru ce face ca în scurtă vreme staţiunea să fie una dintre cele mai scumpe din lume. 

            Aşa se explică cum de centrul staţiunii, este şi azi, asemenea unui imens platou de filmare - pentru vreo peliculă ce îşi plasează acţiunea la sfârşit de veac XIX, început de secol XX.

Pe străzi, la mesele de pe terase, se puteau vedea domnişoare şi doamne, cu busturile strânse în corsete, rochii cu trenă, mănuşi lungi - până la cot, umbreluţe, şaluri, mătăsuri şi zorzoane. În preajma lor roiau, civili tineri şi domni cu favorite, în haine trei sferturi, la gât lavaliere, pălării tari - în mâini ori pe cap, şi pe ghete sau pantofi ghetre. Un pic mai departe, sau de pe terasa cazinoului, lucesc privirile metalice - de tineri ofiţeri cu fireturi, stilete ori săbii lucioase, mănuşi albe şi uniforme de gală – dornice de cuceriri romantice. Ofiţeri superiori, cu neveste elegante şi fete de măritat, se promenează – perpedes ori în caleaşti. Generalii - cu aghiotanţi şi dureri de reumatism sau gută, sunt mai puţin numeroşi, dar totuşi fac să se audă pocnet de călcâie şi saluturi ca la paradă.

Peste toate cele văzute, ca şi peste cele ascunse de perdele şi draperii, din parc răzbat acordurile valsului Dunărea Albastră, cântat de o fanfară militară pe ştime - tocmai acum sosite, de la Viena. Lumea vorbeşte română, germană, maghiară, italiană şi franceză…

Dar toate astea au fost în alt timp, în alte filme,...

Au urmat apoi războaiele mondiale, primul şi al doilea, a venit mai apoi vremea turismului de masă şi a construcţiilor masive din beton, sticlă şi fier beton. S-au construit hoteluri turn şi au fost asfaltate şoselele. Faţa staţiunii şi a vizitatorilor ei s-a schimbat.

În acea perioadă soseau la Băile Herculane peste 50 000 de pacienţi anual, pentru cure de 18-24 de zile. Personalul din hoteluri şi bazele de tratament învăţase să vorbească engleză şi franceză, dar şi noţiuni din limbile slave. În staţiunea – asemănătoare cu o mică uzină, de sănătate – lucrau 300 de cadre medicale, dintre care 35 erau medici balneologi. La agenţiile de turism produsul turistic Herculane era căutat şi se afla la mare preţ. Prezenţa turiştilor străini - atât cei din est cât mai ales cei din vest, dădeau staţiunii un aer occidental, cosmopolit. Uşor, uşor, însă climatul general s-a degradat – ca în toată România, începând cu anii ’80.

A venit revoluţia, economia de piaţă, retrocedările şi privatizarea. Ca orice schimbare de sistem şi concepţie, transformările nu au dus chiar la rezultatele sperate. În primul rând a scăzut dramatic numărul turiştilor, mai apoi o parte din personalul din turism ori cel medical, s-a pensionat ori s-a reorientat - către alte domenii ori “zări de soare pline”. Scăderea gradului de utilizare a capacităţilor turistice, creşterea costurilor diverselor servicii şi materii prime, diminuarea puterii de cumpărare, au condus către o accentuată sezonalitate a activităţii turistice. Staţiunea a împrumutat din imaginea unora dintre vizitatorii ei. Ea seamănă astăzi cu un bătrân, suferind şi apăsat de grijile cotidiene.

Numai şansa şi unii oameni înţelepţi - poate şi durabilitatea construcţiilor, a făcut ca o bună parte dintre construcţiile vechi să dăinuie. Clădirile hotelurilor - mai vechi ori mai noi, au faţadele obosite. Băile Imperiale - cu tot termopanul lor, seamănă mai curând cu o fată bătrână ce şi-a cosmetizat doar chipul. Fostele hoteluri Traian şi Decebal – par eroi de legendă (ce de altfel şi sunt) cu obrajii scorojiţi, ochii scoşi, gurile în rictusuri schimonosite de durere, picioare neputincioase şi împleticite. Un pic mai majestos continuă să fie Hotelul Roman, a cărui zvâcniri par a veni din băile romane, incorporate în clădirea sa. Toate astea fac peisajul un pic deprimant.

Doar Cerna susură şi curge zglobie, încrezătoare că vremea care trece, vremea ce vine, şi potenţialul locurilor, vor pune din nou în valoare vechile sale băi. O rază de speranţă aprind pensiunile construite în staţiune şi în afara acesteia – mai sus de baraj, noul hotel străjuit de statuia lui Hercule şi tinerii care doresc o renaştere a activităţilor turistice.

În ultimii ani tinerii vin într-un număr din ce în ce mai mare la Herculane. Chiar dacă glumesc, pe seama lui Hercule - ce s-ar fi angajat a păzi cu măciuca apele termale, doar din dragoste pentru Frau Culane - ei îşi petrec o parte dintre vacanţe aici.

Posibil ca această infuzie de tinereţe să fie cerută de legea contrariilor, ce se atrag precum noul şi vechiul. Aerului retro al staţiunii; menţinut şi de mica, dar cocheta, gară – cu Termometru Celsius şi ceas Paul Garnier-Paris, ambele funcţionale de mai bine de o sută de ani, dând binişor în fotografii, filme şi alte suporturi de amintiri. Se poate că fermentul acestei înoiri a clientelei să fie climatul de cruţare din timpul iernilor ori fenomenul de ionizare negativă prezent în Valea Cernei.

S-ar mai putea că turiştii să fie atraşi aici şi de apele termale de la Şapte Izvoare Calde, ce redau puterile epuizate. Ori, şi mai probabil, existenţa celor 15 trasee montane - care pornesc din Băilor Herculane, îi determină să sosească aici spre a admira minunata zonă.

Alături de tineri, de câţiva ani - în cele două hoteluri “de la sindicate” - sosesc “infuzii” de turişti, de vârsta a treia, din Germania. Aşa se face că localnicii îşi aduc aminte de poveştile despre familia imperială şi turiştii ce veneau aici din vest, pentru faima, atmosfera şi eficienţa băilor. Lucrătorii comerciali, cei din transporturi, soliştii formaţiilor muzicale şi angajaţii din turism exersează din nou limbile străine, fiind mulţumiţi că “amorţeala” pare a se diminua.

Cuprinsă de speranţă, toată lumea pare mai optimistă cu cât “timpul cald se apropie”. Şi de ce n-ar fi aşa, atât timp cât - din anumite puncte de vedere – locurile de la şi din preajma Băilor Herculane nu sunt mai prejos decât alte staţiuni balneare europene?!?

Poate pentru că s-a pierdut ideea de unitate a staţiunii sau pentru că nu poate fi acceptată noua optică a termenului staţiune.

Pentru că nu există o campanie promoţională unitară? Sau pentru că interese private sunt mai presus decât cele ale comunităţii şi staţiunii?

Nepunându-şi întrebări munţii Mehedinţi, Almăjul, Domogledul şi cei ai Cernei – împreună cu valea râului cu acelaşi nume, izvoarele termale, tinerii şi cunoscătorii sunt consecvenţi şi perseverează. Lor li s-a adăugat de curând reînodarea unei uitate iniţiative: Parcul Naţional Domogled-Valea Cernei. Parcul Naţional s-a constituit printre primele zone protejete din ţara noastră (1932), având statut de rezervaţie ştiinţifică, graţie biodiversităţii floristice şi faunistice, cât şi varietăţii formelor carstice. În prezent el are peste 60 000 hectare şi include teritorii aparţinând judeţelor Caraş-Severin, Mehedinţi şi Gorj.

Este foarte posibil ca, nu peste mult timp, să fie reînnodat firul succesului balneologiei, dar putem asista şi la o relansare prin ecoturism şi turism pentru tineret a zonei Herculanelor. Oricum ar sta lucrurile, eu îmi doresc să mă plimb, din nou, prin vechiul centru, ascultând susurul Cernei şi alămurile fanfarei - în parcul din faţa terasei cazinoului. Domnile voastre, ar dori să mă însoţească?