"Povestea" celor 4 statui de la Universitate...

Am trăit o parte din viata cu opt ani în avans. Asta datorita fratelui meu George, cu opt ani mai mare, care m-a tratat de la egal și m-a introdus în lumea sa, în pas cu generația sa. Asa se face ca am aflat despre universitate din momentul debutului căutărilor sale către ce centru universitar sa se îndrepte. Ca mai toți copii din estul tarii, primul drum a fost la Iași - de era si prima universitate a tarilor romane reunite.

Iasul nu i-a oferit lui George garanția realizării. Asa ca poate datorita magnetismului capitalei - pe care o cunoscuse cu câțiva ani înainte, a luat hotărârea de a se îndrepta spre București. Datorita studentiei lui bucurestene, a urmat petrecerea unor veri în mijlocul studentilor de la drept si aflarea unei legende urbane, legata de atmosfera admiterilor de alta data. Despre ce este vorba?

La începutul anilor '60 urmarea unei forme de învățământ universitar reprezenta o modalitate de a intrare in lumea celor care faceau parte din intelectualitate, aveau un loc de munca sigur si bine platit. Drept urmare visul tinerilor absolventi si a parintilor acestor era promovarea examenului de admitere la o facultate. Centrele universitare erau mult mai puțin numeroase, iar numărul locurilor de ocupat asemenea. Din multiple motive o parte dintre doritori veneau, din toată tara spre universitatea din Bucuresti. Mare parte dintre candidați(mai ales fetele!) soseau cu părinții, iar mijlocul de călătorie utilizat era trenul. Trenurile preferate erau cele de seara-noapte, ce soseau dis de dimineață în București. De la gara luau troleibuzul și coborau la Universitate, în fata statuilor.

Acestea trebuie să-i fi impresionat - mai ales pe cei ajunși pentru prima oara în capitala, prin măreția și înălțimea lor ori a soclului...

Obosiți și emoționați, cu grijile admiterii pe umeri, treceau bulevardul se așezau pe scările clădirii universității, unde cate unii - după ceva picoteli, adormeau și aveau următorul vis.

Statuile prindeau viaţă și, ca într-un spectacol, începeau să-şi spună rolul. Primul glăsuia Spiru Haret, jovial, educat cu înțelegere pentru dragostea de carte și meserie: "Bine aţi venit, la facultate!" 

 

Continua un pic mai sobru, dar fără a fi sever, cu mâna pe carte, Gheorghe Lazar: "Dar, să vă țineți de carte!".

 

Sosea, în goana calului, Măria Sa Mihai Viteazul, preocupat de grijile ţării şi de cele ale întregului neam, tuna: "Dacă nu - privind la început numai către băieţi, la armată cu voi!" (absolvenţii de liceu ne admişi la facultate erau incorporaţi pentru satisfacerea stagiului militar în luna octombrie a fiecărui an).

 

Venea rândul pașnicului și blajinului Ion Heliade-Radulescu, care cu prestanţa sa de prim președinte al Academiei Române, încerca compromisul, spunând cu mâna întinsă spre platoul din faţa actualei clădiri a  Teatrului National "Ion Luca Caragiale"(unde erau - în acea vreme, staţiile principalelor mijloace de transport care se indreptau spre Piața Romană, Institutul Agronomic,...): "Dacă nu, puteţi merge la ASE(Academia de Studii Economice din Bucureşti), Agronomie, ori unde - oameni să ajungeţi!".

 

Astăzi admiterile nu mai sunt ce au fost, statuile au fost plimbate pentru noua parcare subterană, de care centrul avea atâta nevoie. Acum au revenit acasă. Eu aştept reluarea visului de devenire, al copiilor și părinților...

 

Povestea, mit sau legendă urbană - ori nu, mai este spusă de generațiile ce se revăd la ani de zile de la finalizarea studiilor universitare, sau o puteți repovesti domniile voastre...

O dimineaţă la Dobrovăţ

Am petrecut ultimele zile ale lunii lui gustar în zona Iașului. Cu această ocazie am revăzut o parte dintre locurile dragi, am văzut altele doar știute, am cunoscut locuri neprospectate, am revăzut prieteni, am făcut vizite... 

 


În prima zi a lunii septembrie am ajuns, cu ajutorul celui mai apropiat dintre colaboratorii mei, la ultima ctitorie a lui Ștefan cel Mare - Mănăstirea Dobrovăţ. 

Dobrovăţ-ul te primește cu speranțe pentru viitor...

 
și cu liniștea unor astfel de locuri.

Mica livadă este nepăzită, dar...în siguranţă.

Seceta, din acest an, nu a permis o recolta bogată, însă vor fi atâtea fructe cât să satisfacă pofta celor ce au lucrat-o.   




 

Peste toate și tot Măria Sa veghează, iar spiritul său este prezent.

Mica colectivitate, asemeni unei familii de stup, își are bine definite lucrările şi ascultările.

Oamenii sunt sub vreme şi rânduiala vieţii monahale. 

Liniștea locurilor este întreruptă de sunetul clopotelor ori de chemarea toacă'i...

Ciclic oamenii se reîntrunesc în interiorul biserici pentru rugă şi reculegere...

Şi peste toate e pace, iar timpul curge precum îi este pasul, măsura şi rostul.    

Clopotul cheamă, iar viaţa îşi vede de a sa menire. 

Bănceniul Herței, Cernăuților și al Maicii Heruvime Serafima

Ajuns în ținutul Herței, din regiunea Cernăuților am avut șansa să poposesc, pentru scurtă vreme, la Mănăstirea Bănceni.

Mai întâi ne-au uimit tinerii vorbind românește, mănăstirea aflându-se în satul Bănceni ce are mai bine de 800 de suflete, preponderent români. Viețuitorii sunt în principal etnici români, iar stareț al mănăstirii este arhimandritul Mihail Jar/ Arhimandritul Longhin - tată pentru peste 400 de copii.

 

 

După ce am urcat panta domoală în fața ochilor ni s-a deschis priveliștea bisericii celei mari a Mănăstirii Bănceni.
Totul sclipește și este plin de măreție. 
Vorbele sunt searbăde, iar faptele viețuitorilor sunt pline de firesc și fabulos, în același timp. Las imaginile să vă convingă.

 

Vara ca nostalgică trăire...

Estic fiind, aştept an după an creşterea globului solar. O aştept pentru că de ea depindea creşterea zilei, în defavoarea nopţii, pentru că pot alerga cât e ziua de mare, încălţat ori desculţ, pentru că pot a-mi pune pantalonii scurţi, apoi pentru că odată încălzit aerul se deschid ştrandurile, dar mai ales pentru că vara vine “cu trenul din Franţa”...  vacanţa. Nu cred că există om care elev, student sau chiar la slujba ori afacerea lui fiind să nu-şi dorească din când în când o vacanţă. 

Aşa mi se întâmpla copil fiind, mai târziu - când crescusem flăcăiandru – aşişderea păţeam, iar azi aproape la fel mi se întâmplă. Imediat după “florar”(mai) ies, cu nările şi sufletul pline de parfumul florilor, din primăvară păşind pe nesimţite pragul în minunatul palat al Crăiesei cu nume de rudă(după mamă sau tată), VARA noastră cea dragă. Privesc retrospectiv şi mă văd copilul, adolescentul, tânărul, eu cel de azi, în care încă mai regăsesc câte ceva din stările de mai ‘nainte.

 
Ajuns la mijlocul anotimpurilor, printr-o oarecare întâmplare şi cel al vieţii, bag de seamă că surorile de până aici(anotimpurile: iarna şi primăvara) erau – cel puţin pentru mine – mai apropiate cu vârstele de care se legau amintirile ce-mi marcaseră acele perioade. De bună seamă că după devorarea cireşelor de mai, după apariţia şi coacerea celorlalte fructe timpurii, după încheierea mediilor şi începutul vacanţei începeam să ne mai “coacem” şi noi câte o ţâră, dat fiind că de fiecare dată cu un an mare fiind căpătam o dregătorie mai importantă la curtea rudei noastre bogate, VARA.

 
Aşa vedeam lucrurile până mai deunăzi, căci acum cred că fiecare nouă vară trezeşte copilul din noi, adolescentul, tânărul şi pe alocuri(mai ales atunci când este vorba să facem rost de resursele materiale) adultul care există ori va exista în noi pururi până’n ultima secundă a “cursei” la care vrem, nu vrem, participăm de la tinereţe până la bătrâneţe. Fără a deţine cheia adevărurilor universal valabile, vă pot spune că vara – ruda noastră – era generoasă în copilărie când, dată fiind căldura ei, puteam umbla mai puţin îmbrăcaţi, pe alocuri despuiaţi, mai uşor sau deloc încălţaţi, legat de ceea ce mai presupunea existenţa noastră – hrana – natura şi verişoara se dovedeau de asemenea pricepute, restul nu mai conta.

Mai târziu, crescând câte un pic, vară după vară, eram preocupaţi de găsirea câte unei preocupări remunerate pentru ca mai apoi să mergem la munte ori la mare, în vreo excursie sau tabără şi în alte astfel de întâmplări. Cel mai grozav era atunci când împreună cu prietenii, colegi ori ba de şcoală, petreceam ceasuri întregi, ziua întreagă, iar uneori chiar şi nopţile. Ziua ca ziua, poate era importantă pentru regăsirea “iubirii de’o vară” venite în urbe, pe ştrand sau în tabără, ori pentru competiţiile sportive desfăşurate adhoc, existau desigur şi alte motive dintre care nimeni nu uită răsăritul şi apusul de soare, pentru care n-a adormit devreme sau s-a trezit cu noaptea’n cap, până la decizia de a admira cerul înstelat - o noapte întreagă - între asfinţit şi ivirea zorilor de zi.

Noaptea de vară însă oferea, şi mai dă încă, o altă serie de satisfacţii. Era vorba despre plimbările în timpul cărora, sub mantia întunecată puteai să te dai în leagănele din locurile de joacă - special făcute doar pentru copii, sau să admiri bolta înstelată şi să-ţi pui în valoare cunoştinţele de astronomie culese în orele dintre vacanţe, ori după un îndelung studiu al atlasului ceresc, care de cele mai multe ori se reduceau la... Carul Mic, Carul Mare, Alcor, Mona(de la Sebastian citire) și Steaua Polară. Câte odată mai intra în conversaţie şi Luceafărul, de unde pasul se făcea – uşor, lejer - către mitologie, spre cele două Urse, steaua fără nume (poate aceea mică pe care doar cei cu privirea foarte bună la distanţă, o descoperă - desigur Mona lui Sebastian!) şi cine mai ştie către unde… 

Oricum erau clipe minunate, în care eu ori ea, pe semne chiar şi domniile voastre, uitam că multe dintre subiectele de discuţie veneau ca de la sine, tocmai din ceea ce nu era – fiind vară – de la şcoală, dar zău că nu-i simţeam lipsa, şi ne simţeam aproape stăpânii întregii lumi.
Mai apoi au venit reuniunile, aniversările dansante ale văraticilor, ceaiurile, discotecile şi abia mult mai târziu bairamurile, toate cu un loc bine stabilit în economia nopţilor de vară. Toate oferind tot atâtea posibilităţi de a fi cu ei, prietenii, cu ea sau el, aproape şi după ceva repetiţii chiar în ritm. Căldura unor astfel de momente se armoniza de minune cu răcoarea serilor, cu parfumul florilor, cu lumina lunii şi cu tot ceea ce era şi continuă să fie tineresc.

Iunie oferă remedii, pentru suflet, inima și minte

Fiind copil sfârșitul lui mai, ori începutul lui iunie, mă tot găsea pe lângă poarta familiei Lovin din capatul priporului Moineștilor mei dragi. Pe dreapta - cum urcai venind dinspre Bacău și mergând mai departe spre centru, pe Strada Mare a târgului, abia treceai de ulița ce urca spre biserica catolică și colonia petrolului, și te năpădea o mireasmă de credeai că ai trecut hotarul în împărăția tinereții fără de bătrânețe și a vieții fără de moarte. 
Cauza era arborele ce prin parfumul florilor sale dădea naștere la tot felul de stări euforice.

Așa se făcea că oamenii deveneau mai amabili, bețivii salutau și vorbeau respectuos, golanii deveneau cuviincioși, iar cei care de obicei ne certau - pentru țipete ori geamurile sparte, acum ne mângâiau pe  creștet și în loc să ne pârască părinților, ne tratau cu dulcețurile zaharisite ș-un pahar de apă în speranța golirii și apoi reumplerii ulterioare a borcanelor cu alte fructe trecute prin "sandamarin", secțiunea "dulcețuri, șerbeturi, peltele"(pagina 221-230).

Am mai avut bucuria existenței în preajma școlilor din centru și a Băncii Naționale a unui parc guvernat de același miraculos arbore. Toate acestea m-au ajutat să mă îndrăgostesc în nenumărate ori, să nu mor rănit din dragoste, dar mai ales să-mi fac prieteni și să-i păstrez mai apoi.

 
Orașul intra an de an, fără să știe, într-o perioadă de exuberanță, vecină cu beatitudinea, bordată de micile bucurii ale familiilor cu copii - mai mulți ori mai puțini, în pregătirea serbărilor școlare cu diplome, coronițe, poezii știute ori ba.

Și astea toate datorită celor care făcut au fapte bune, sădind ici colo câte un tei.

     

Legenda lăzii cu merinde, de la poarta Mănăstirii IVIRON

Marea şi vestita Mănăstire Iviron este zidită pe ruinele unui oraş antic, într-un loc plin de linişte şi pace. Daca vii de la Careia - capitala Sfântului Munte Athos, faci în jur de o oră şi jumătate - mergând pe jos. Mănăstirea are în apropierea sa Mănăstirea Stavronichita, fiind accesibilă şi cu automobilul ori direct de pe mare.

Legat de Mănăstirea Iviron sunt multe legende, dar poate una dintre cele mai impresionante este cea pe care am sa v’o istorisesc în continuare. 

 

 

Se spune că într-o zi a trecut pe la mănăstire un sărac, ce era foarte flămând. Apropiindu’se de portar l-a rugat să-i dea o bucată de pâine. Portarul l-a alungat şi i-a spus că atunci când v’a avea bani va primi pâine. 

Supărat săracul a pornit spre Careia. Flămând şi obosit la un moment dat s-a oprit pentru a se odihni şi aşezându’se la umbra unui copac a izbucnit în plâns. În timp ce plângea de foame, săracul s-a rugat la Maica Domnului să-i dea o bucată de pâine. 

După ce termină rugăciunea văzu apropiindu’se de el o femeie, care l-a întrebat de ce plânge. Săracul istorisi păţania sa cu portarul mănăstirii. La auzul ei femeia i-a întins un galben şi i-a spus: “Ţine banul acesta şi-l dă portarului, ca să îţi dea pâine. Spunei însă că dacă vor continua aşa, le voi lua belşugul din mănăstire.“ 

Săracul mulţumi şi se întoarse la mănăstire şi-i dădu galbenul portarului. Mânios din cale afară, căci era un ban de aur, portarul duse săracul la stareţ, care auzind povestea îl duse la icoana Maicii Domnului. Aici săracul recunoscu femeia care i s-a arătat şi care îi dăduse galbenul, iar cu toţii văzură că din salba Măicii Domnului lipsea un galben.

Stareţul mustră pe portar pentru nemilostivenia sa şi hotărâ ca să se pună la poarta mănăstirii un cufăr, în care să fie pusă zilnic pâine pentru săraci. Acest obicei se păstrează cu sfinţenie până în ziua de astăzi. Şi noi am văzut cufărul şi am mâncat din pâinea călugărilor de la Sfânta Mănăstire Iviron.

Şcoala - călătorie mutidimensională, dulce şi dragă

Frumoase clipe erau cele ale istorisirilor de vacanţă. Ale excursiilor, drumeţiilor, peregrinărilor, expediţiilor sau pribegiilor celor trei luni fără şcoală, fără note. Călătoriile noastre, din vremea copilăriei, nu se numeau turism. Mai degrabă pentru că de călătorit, călătoream destul de puţin, în unele cazuri hoinăream sau ne plimbam - de multe ori fără să plecăm de acasă – pe deasupra norilor, ţărilor, hărţilor, atlaselor sau cel mai ades... a cărţilor.

Da, călătoream plimbându-ne până la biblioteca orăşenească sau cea a “petrolului” ori pe la vre-un coleg sau prieten care ne împrumuta “biletul” visului de călătorie. Ceea ce urma erau: excursiile “pe drumuri de munte”, la Humuleşti, ori prin Dumbrava Minunată; vizite la Medeleni, în “dulcele târg al Ieşilor” ori la Bucureşti; expediţiile alături de Gulliver ori împreună cu “cavalerii florii de cireş” sau în echipajul Căpitanului Cook; îmbarcări la bordul “Speranţei” şi câte şi mai câte. 

De unde această cutezanţă, de unde această dorinţă de a călători, de unde această forţă a imaginaţiei care te face să ajungi cu sufletul acolo unde doar cu mintea izbândeşti? Poate din dulcea Moldovă, poate de la străbunii şi părinţii noştri.

     Anecdotic se ştie că “regele poeziei”(Vasile Alecsandri – ajuns mai apoi ministru de externe) s-ar fi născut în căruţă, semn care a fost apoi justificat de o existenţă plină de voiaje; mai apoi a apărut trenul şi ritualul “botezului moldovenesc” care nu este de ignorat. Ce spune ritualul acestui botez? Doar că după cel tradiţional, săvârşit de preot, copilul este dus în cea mai apropiată staţie CFR. Aici şeful de gară, sau impegatul de mişcare, îşi pune tacticos chipiul roşu pe cap, aşează copilul cu poponeţul pe şina ferată şi atingându-l gingaş cu paleta - ce dă semnalul de pornire trenurilor - rosteşte: ”Liber pentru toată ţara şi lumea întreagă!”. 

Nu-mi dau seama cât adevăr şi câtă exagerare există în această mică fabulaţie. Cert este că primul loc de muncă pe care mi l-am visat şi dorit a fost acela de mecanic de locomotivă cu aburi, apoi că soţul bunei mele învăţătoare era cel mai chipeş şef de gară, iar nu în ultimul rând că sunt moldovean prin naştere şi creştere. În ceea ce priveşte călătoriile vă pot spune, fără să mă laud, că am făcut câteva. Dar, cele de care îmi amintesc cu deosebită emoţie - mai ales acum la început de răpciune – sunt cele făcute împreună cu colegii mei de clasă şi cea care ne-a deschis gustul pentru călătorie, distinsa doamnă învăţătoare Maria. I. Catană.
Am fost mai întâi alături de doi eroi celebri pentru generaţiile de copii din sud estul european, al deceniilor cinci-şase din secolul XX: “Dadecică” şi ”Habarnam”. Aşteptam cu înfrigurare orele de lectură. Atunci vocea caldă şi melodioasă a ”doamnei” făcea ca să dispară ca prin farmec, până la sunetul clopoţelului, catedra şi tabloul de deasupra ei, să nu mai existe zidurile şcolii şi să nu mai scârţâie banca, iar în liniştea care ne cuprindea eram părtaşi tuturor întâmplărilor şi călătoriilor. Aşa a fost apoi şi cu Robison Crusoe, cu Tic şi ceilalţi “cireşari” sau cu Anton Lupan şi al său echipaj, ori cu cei doi Ghika – Comăneşti (Dimitrie şi Nicolae, primii români în Cornul oriental al Africii). De aici şi până la lecturile suplimentare, vizita bibliotecilor, excursiile documentare, planurile de expediţii(fie ele şi doar pe Osoiu sau Măgura, ori temerarele călătorii până la Valea Uzului sau Lapoş) nu a mai fost decât un pas.
Asemeni mie mulţi alţi români au călătorit doar imaginar, în bună parte până la începutul anilor nouăzeci ai actualului secol. Acest lucru explică într-un fel şi dorinţa nebună a românilor de a călători, care a dus la marele număr de agenţii de turism apărute în ultimii zece ani. Fără doar şi poate şcolii, dascălilor săi îi sunt datoare mare parte dintre acestea.

 
Călătoria, imaginară sau reală, porneşte şi se reântoarce – sub o formă sau alta - de la şi în şcoală. E început de răpciune şi sunt un pic cam mişcat. Mişcaţi ca şi mine sunt toţi dascălii şi slujitorii şcolii care vor mai trece odată, alături de discipolii lor şi părinţii acestora, peste momentele “îmbarcării” care în urma “marii hoinăreli” conduc inevitabil la operaţiunea numărării bobocilor, mai mari sau mai mici. Vânt bun din pupa şi să vi se împlinească năzuinţele - mai tineri sau mai copţi - matrozi, căpitani ori amirali! Lume vă aşteaptă s-o cunoaşteţi sau să vă cunoască, dar până atunci “zăboviţi un bob” prin şcoală, de aici pornesc călătorii înspre toate dimensiunile. Fie ca cea aleasă de fiecare dintre noi să ducă acolo unde cu gândul şi inima am dorit!

Am fost la Sfântul Munte Athos

Vineri 4 Mai 2012 am participat la o conferinţă de presă, la Grand Hotel Continental București, la ora 17:00, în restaurantul Balkan Bistro. Am avut ocazia să-l întâlnesc pe Călugărul Epifanios Mylopotaminos de la Muntele Athos, reprezentanţi ai Mount Athos Area Gourmet și ai hotelului Grand Hotel Continental.

Printre alte informații difuzate cu această ocazie a fost și cea de mai jos: "Călugărul Epifanios Mylopotaminos, stareţul chiliei Mylopotamos, este cel mai cunoscut bucătar al celor 22 de mânăstiri ortodoxe de la Muntele Athos".

Ca persoana ce a avut bucuria sa calce pământul Sfântului Munte Athos, în plus realizând o minimă documentare http://ro.wikipedia.org/wiki/Muntele_Athos pentru aceste incursiuni, vă pun în continuare la dispoziție câteva informații, spre a vă face o imagine despre acest loc greu de descris.

Sfântul Munte Athos cuprinde astăzi șase categorii de așezăminte monastice: mănăstirile, schiturile, chiliile, colibele, bordeiele și sihăstriile.

Mănăstirile sunt în numar de 20, număr care nu poate fi crescut sau micșorat. Din rândul acestora

- 17 sunt grecești: Marea Lavră, Vatopedu, Iviru, Dionisiu, Cutlumuş, Pantocrator, Xiropotamu, Dochiaru, Caracalu, Filoteu, Simonos Petras, Sfântul Pavel, Stavronichita, Xenofont, Grigoriu, Esfigmenu, Constamonitu; 

- cate una ruseasca -Sfântul Pantelimon, 

- sârbească - Hilandaru, 

- bulgărească - Zografu.

Numărul celorlalte așezăminte monastice poate suferi modificări.

Pe Sfântul Munte Athos există și două așezăminte românești, cu statut de schit. Ele sunt:

Schitul Prodromul (adică Înaintemergătorul), închinat Sfântului Ioan Botezătorul și aparține Mănăstirii Marea Lavră.

Schitul Lacu - «Lako» (în greacă) în traducere înseamnă «groapă», adică «Schitul din groapă»; datorită faptului că este înconjurat din trei părți de munți, cu o singură ieșire spre mare, pe valea pârâului. 

Acest schit mai este cunoscut și sub numele de Schitul Sfântul Mucenic Dimitrie. Se află în partea centrală a Peninsulei, între Turnul Amalfino și Mănăstirea Sfântul Pavel. Schitul aparține de Mănăstirea Sfântul Pavel.

În prezent toate cele 20 de mănăstiri au un regim chinovial(viata de obște). Asta presupune ca totul este în comun: locuința, hrana, rugăciunea. 

Puterea legislativa o exercita adunarea stareților(bătrânilor), iar cea executiva egumenul - părintele spiritual al mănăstirii, ales pe viață dintre monahii care au cel puțin șase ani de viețuire în mănăstire.

Am utilizat fotografii din anul 2008, PrDM.

Pornind de la o nuntă

Istorioara despre care vreau să aflaţi s-a petrecut undeva pe Valea Râului Târgului, în imediata apropiere a Câmpulungului Muscel. De aici din partea estică a oraşului - unde se produceau autoturismele de teren ARO, o şosea asfaltată ce urcă spre munţii Iezer-Păpuşa, trece prin satele Voineşti, Lereşti şi Pojorâta, oprindu-se apoi după aproximativ 12 kilometri la Cabana Voina aflată sub vârful Văcarea (2068 m). Localităţile sunt mari şi frumoase, păstrătoare de case în stilul tradiţional muscelean şi de obiceiuri care de care mai spectaculoase. La Voineşti există de asemenea un Ateneu cultural cu o bogată activitate şi o interesantă colecţie muzeală cu profil etnografic.

Ateneu cultural Lereşti

Lereştiul este unul dintre satele turistice cu vechi tradiţii din ţara noastră, el este şi reşedinţa comunei cu acelaşi nume, iar arhitectura populară l-a făcut remarcat prin simţul artistic deosebit al construcţiilor, făcându-l să rivalizeze cu multe orăşele de munte. Nu lipsit de importanţă este faptul că în anul 1974, când printr-un decret era interzisă cazarea turiştilor străini în locuinţe particulare, o ordonanţă a fostei puteri politice (Cancelaria PCR) realiza o breşă pentru cinci localităţi rurale, una dintre acestea fiind Lereşti. Oare ce ar fi putut determina autorităţile comuniste să revină în acest mod asupra deciziei general valabile în relaţiile cu străinii? Se pare că la baza acestei “flexibilităţi” au stat americanii. Da, da, aşa cum aţi citit americanii. Dar să intrăm în poveste.

Se spune că în vara anului 1971, la Lereşti era mare nuntă, mare. Conform tradiţiei principalele personaje ale zilei erau în ordine: mirele şi mireasa, vornicii (care invită la nuntă, conduc alaiul şi rostesc oraţia de nuntă) şi bine înţeles nuntaşii. Aşa cum este obiceiul, după luarea miresei, alaiul inundase drumul mare, dintr-o margine în alta a sa, şi cântând şi chiuind se îndrepta spre biserică unde avea să aibă loc cununia religioasă. Veselie mare, cântec, joc şi voie bună, căci se mergea la cununie.

Tocmai în acest timp dinspre Câmpulung se îndrepta către Cabana Voina, o maşină având la bord doi tineri. Din păcate nu pot să vă spun ce marcă sau culoare avea. Cert este că era o marcă inaccesibilă românului de rând, străină - ca şi ocupanţii săi, şi claxona precum un vapor. Oare ce voiau acei străini? De bună seamă, să se elibereze drumul şi să-şi vadă liniştiţi de drum. Poate chiar erau uşor speriaţi, căci toată suflarea satului era în drumul mare, dând senzaţia unei mici ambuscade.

De partea cealaltă a scenei nuntaşii nu aveau nici o treabă, îşi derulau liniştiţi datina, iar pentru ca mirilor să le meargă bine, vornicii călăreţi au început a da roată maşinii îmbiind străinii să “pupe” plosca. E drept că nici unul dintre vornici nu vorbea limba străinilor, dar plosca, frumos împodobită, pântecoasă, licoroasă şi ispititor mirositoare a făcut cu ochiul străinului. Tânărul bărbat a înţeles printr-un universal semn al balansării mâinii drepte, cu degetul mare întins şi uşor arcuit, spre buze că este rost de gustat ceva. La simţirea mirosului de ţuică, nici n-a mai stat pe gânduri, ba a întins politicos plosca şi însoţitoarei sale. Astfel se dovedea încă o dată că oamenii se pot înţelege şi fără vorbe, iar vornicii probaseră cu nu fuseseră aleşi fără de temei.

Dar adevărata poveste abia acum începe, căci străinii crezând că după ce şi-au jucat rolul (gustând din conţinutul ploscă-i) pot să-şi continue drumul, nu înţelegeau de ce sunt invitaţi să coboare din maşină. Mai mult toată lumea încerca să spună câte ceva, sperând că barăm unul dintre toţi cei de faţă va găsi o modalitate de comunicare. Ce mai la deal, la vale, privind de pe margine aveai impresia unui nou Turn al lui Babel. Şi în această tragicomică situaţie, ocrotitorul tuturor oamenilor aduce liniştea în mica comunitate.

Alaiul făcuse totuşi o bună bucată de drum către biserică, dar de la apariţia perturbatorilor bătu-se pasul pe loc. Părintele, îngrijorat, ieşise în întâmpinarea nuntaşilor, poate atras şi de “năvalnicul vuiet ce venea de pe drum”. Atmosfera se va relaxa de îndată ce preotul va constata că cei doi străini vorbeau limba engleză, pe care dânsul o cunoştea de asemenea. Astfel străinii vor afla că tocmai au fost invitaţi la o tradiţională nuntă românească. În primă fază aceştia vor declina invitaţia. Dar sătenii au o idee, care este susţinută de apariţia ca din pământ a şefului de post. În România conducerea autoturismelor după consumul de băuturi alcoolice este interzisă. Aşa că cei doi pot să-şi continue drumul spre Cabana Voina doar pe jos. Există, ca-n toate poveştile româneşti, şi o altă posibilitate: să participe la nuntă şi să-şi reia drumul după aceea. Bine înţeles că în această situaţie şeful de post va uita şi de usturătoarea amendă pe care ar trebui să o aplice.

Nu se ştie, dacă cei doi tineri au acceptat invitaţia, vrăjiţi fiind de frumuseţea costumelor ori a muzicii, dat fiind interesul lor pentru tradiţii şi bucuria comunicării în propria lor limbă, sau pur şi simplu că ţuica din plosca vorniceilor le transmisese o stare de linişte şi acceptare a noii comunităţi în care erau uşor, uşor asimilaţi. Cert este că după cununie au participat la nunta propriu-zisă, au golit pahare, tăvi cu mâncare şi au gustat din toate bunătăţile special pregătite pentru acest eveniment. Preotul le-a ţinut companie în tot acest timp.

La un moment dat, după ce tânărul şi parohul goliseră ceva pahare, mai ales tânărul. Părintele este întrebat: cum de ştie englezeşte ? Răspunsul vine simplu, pentru că a învăţat la şcoală. Descoaserea continuă cu altă întrebare: de unde a căpătat acest accent, uşor american ? Şi cum era de aşteptat, faţa bisericească răspunde că de la filmele americane, pe care le-a vizionat. Entuziasmat tânărul american - după cum bine bănuiaţi - îşi continuă tirada dorind să ştie: care dintre filmele americane sunt cel mai mult îndrăgite de preot? Westernurile, vine prompt răspunsul părintelui, pentru că în aceste filme binele învinge întotdeauna răul. Ultima curiozitate a americanului, ultra flata, este legată de personajul cel mai îndrăgit din westernuri. Preotul răspunde, în mod evident, şeriful. Motivând că acesta este cel care luptă pentru respectarea şi apărarea legii.

Într-o explozie de curiozitate, americanul mai vrea să ştie: dacă preotului i-ar place să fie şerif ? Răspunsul este unul plin de sinceritate: bineînţeles că da! La care replica tânărului american aflat într-o stare ultrabahică este: ei bine atunci ai să fii şerif!

Nunta se sfârşeşte, nuntaşii se despart urând “casă de piatră” tinerilor căsătoriţi, după care fiecare pornesc pe la casele lor, iar americanii spre Voina.

Cele povestite aproape fuseseră uitate. Deşi lumea la Lereşti măsura acuma timpul cu “venirea americanilor”; mai precis cu “până la venirea americanilor” şi apoi cu “după plecarea americanilor ”. Când într-o zi preotul fu înştiinţat de şeful de post că trebuie să meargă la Câmpulung la Securitate.

Mai mult decât orice cetăţean, preotul se duse cu inima deschisă. Odată ajuns fuse întrebat – nu ştiu să vă spun dacă cu sau fără “ajutoare de memorie” – de unde şi până unde are relaţii cu străinii, de are rude în străinătate, dacă a fost racolat de vreo agentură străină – când şi cum ? Preotul: nu şi nu, până când epuizaţi respectivi anchetatori îi aruncă verde în faţă. Păi de ce nu primim şi noi pachete din America, dacă e pe aşa ? Dintr-o dată preotul sa luminat la faţă şi a povestit istoria cu nunta la care participaseră cei doi americani. Nu ştiu cum s-a finalizat ancheta şi cum s-a întâmplat de preotul din Lereşti, a intrat în posesia pachetului şi a scrisorii din Statele Unite ale Americii. Dar pot să vă spun că pachetul conţinea tot ce face parte din ţinuta unui şerif şi o licenţă de liberă practică a acestei îndeletniciri, căci în America (şi nu numai acolo) aproape totul se poate cumpăra. În scrisoare americanul spunea că nu şi-a uitat promisiunea, ba mai mult că a ţinut să o onoreze. Peste acestea îl anunţa pe preot să se pregătească de nuntă, căci va veni să se căsătorească la Lereşti. Totodată îi ruga pe mirii la a căror nuntă participase să le fie naşi, lui şi viitoarei soţii.

Se spune că americanul şi-a ţinut şi această promisiune, ba mai mult că a povestit despre România şi altor americani care în anii ce au urmat au venit, pentru a cunoaşte România, Lereştiul şi pe şeriful de aici.

Aceasta a fost legenda. Realitatea a consemnat totuşi existenţa unui anume domn Harry W. Morgan, preşedinte al Fundaţiei “American Council for Nationalites Services” (A.C.N.S.) care şi-a ales loc de căsătorie cu doamna Cappy Morgan tocmai satul Lereşti. Nunta lor a fost organizată în anul 1972, într-un autentic stil românesc. Urmare acestui eveniment câteva mii de tineri americani au vizitat România. Tinerii americani, cunoscuţi în ţara noastră sub denumirea de “Ambasadorii Prieteniei”, erau pasionaţi de muzică. În cadrul fiecărei vizite realizate în România ei au încercat ca prin intermediul muzicii să transmită spiritualitatea americană, fixată în cântece şi dansuri, în folclor şi arta nouă.

Din câte îmi amintesc eroi acestor rânduri au fost primiţi la cel mai înalt nivel al perioadei comuniste. Jurnalele de actualităţi, de la cinematograf sau cele televizate prezentau fiecare sosire a tinerilor americani în România. De bună seamă că propaganda comunistă ar fi putut manipula aceste evenimente tocmai din dorinţa de a crea o imagine favorabilă, a regimului comunist în lumea occidentală. Din câte cunosc iniţiativa lui Harry W. Morgan a încetat în jurul anilor ’80, iar americanul se pare că a decedat câţiva ani mai târziu.

Nu deţin informaţii despre câţi băieţi sau fete din Lereşti au plecat în America urmare a părţii reale a poveştii, cert este că Lereştiul de astăzi este mai frumos decât cel din anii ’70. Comuna are la intrare şi la ieşire însemnele de localitate în care se practică activitatea de turism rural. După numărul orăşenilor care sosesc aici la sfârşit de săptămână, de sărbători sau în vacanţe îţi poţi da seama că aşa şi stau lucrurile. Însă din păcate, privirea mea obosită, nu a remarcat nici o gospodărie sau pensiune turistică marcată sau semnalizată că ar practica această formă de turism. Despre o hartă a localităţilor cu dispunerea gazdelor şi a punctelor de interes turistic, iarăşi nu poate fi vorba. Am zărit în schimb pe ici colo mici inscripţii, pe mici plăcuţe de lemn: Camere de închiriat. Deci câte ceva se ştie şi se mişcă.

Până la o nouă sosire a americanilor – şi nu numai, sau cel puţin până la o înviorare a activităţilor turistice, Lereştiul rămâne o comună frumoasă, care poate concura cu multe orăşele de munte, punct de trecere către Cabana Voina (950 m), situată la poalele Munţilor Iezer-Păpuşa.