Vara ca nostalgică trăire...

Estic fiind, aştept an după an creşterea globului solar. O aştept pentru că de ea depindea creşterea zilei, în defavoarea nopţii, pentru că pot alerga cât e ziua de mare, încălţat ori desculţ, pentru că pot a-mi pune pantalonii scurţi, apoi pentru că odată încălzit aerul se deschid ştrandurile, dar mai ales pentru că vara vine “cu trenul din Franţa”...  vacanţa. Nu cred că există om care elev, student sau chiar la slujba ori afacerea lui fiind să nu-şi dorească din când în când o vacanţă. 

Aşa mi se întâmpla copil fiind, mai târziu - când crescusem flăcăiandru – aşişderea păţeam, iar azi aproape la fel mi se întâmplă. Imediat după “florar”(mai) ies, cu nările şi sufletul pline de parfumul florilor, din primăvară păşind pe nesimţite pragul în minunatul palat al Crăiesei cu nume de rudă(după mamă sau tată), VARA noastră cea dragă. Privesc retrospectiv şi mă văd copilul, adolescentul, tânărul, eu cel de azi, în care încă mai regăsesc câte ceva din stările de mai ‘nainte.

 
Ajuns la mijlocul anotimpurilor, printr-o oarecare întâmplare şi cel al vieţii, bag de seamă că surorile de până aici(anotimpurile: iarna şi primăvara) erau – cel puţin pentru mine – mai apropiate cu vârstele de care se legau amintirile ce-mi marcaseră acele perioade. De bună seamă că după devorarea cireşelor de mai, după apariţia şi coacerea celorlalte fructe timpurii, după încheierea mediilor şi începutul vacanţei începeam să ne mai “coacem” şi noi câte o ţâră, dat fiind că de fiecare dată cu un an mare fiind căpătam o dregătorie mai importantă la curtea rudei noastre bogate, VARA.

 
Aşa vedeam lucrurile până mai deunăzi, căci acum cred că fiecare nouă vară trezeşte copilul din noi, adolescentul, tânărul şi pe alocuri(mai ales atunci când este vorba să facem rost de resursele materiale) adultul care există ori va exista în noi pururi până’n ultima secundă a “cursei” la care vrem, nu vrem, participăm de la tinereţe până la bătrâneţe. Fără a deţine cheia adevărurilor universal valabile, vă pot spune că vara – ruda noastră – era generoasă în copilărie când, dată fiind căldura ei, puteam umbla mai puţin îmbrăcaţi, pe alocuri despuiaţi, mai uşor sau deloc încălţaţi, legat de ceea ce mai presupunea existenţa noastră – hrana – natura şi verişoara se dovedeau de asemenea pricepute, restul nu mai conta.

Mai târziu, crescând câte un pic, vară după vară, eram preocupaţi de găsirea câte unei preocupări remunerate pentru ca mai apoi să mergem la munte ori la mare, în vreo excursie sau tabără şi în alte astfel de întâmplări. Cel mai grozav era atunci când împreună cu prietenii, colegi ori ba de şcoală, petreceam ceasuri întregi, ziua întreagă, iar uneori chiar şi nopţile. Ziua ca ziua, poate era importantă pentru regăsirea “iubirii de’o vară” venite în urbe, pe ştrand sau în tabără, ori pentru competiţiile sportive desfăşurate adhoc, existau desigur şi alte motive dintre care nimeni nu uită răsăritul şi apusul de soare, pentru care n-a adormit devreme sau s-a trezit cu noaptea’n cap, până la decizia de a admira cerul înstelat - o noapte întreagă - între asfinţit şi ivirea zorilor de zi.

Noaptea de vară însă oferea, şi mai dă încă, o altă serie de satisfacţii. Era vorba despre plimbările în timpul cărora, sub mantia întunecată puteai să te dai în leagănele din locurile de joacă - special făcute doar pentru copii, sau să admiri bolta înstelată şi să-ţi pui în valoare cunoştinţele de astronomie culese în orele dintre vacanţe, ori după un îndelung studiu al atlasului ceresc, care de cele mai multe ori se reduceau la... Carul Mic, Carul Mare, Alcor, Mona(de la Sebastian citire) și Steaua Polară. Câte odată mai intra în conversaţie şi Luceafărul, de unde pasul se făcea – uşor, lejer - către mitologie, spre cele două Urse, steaua fără nume (poate aceea mică pe care doar cei cu privirea foarte bună la distanţă, o descoperă - desigur Mona lui Sebastian!) şi cine mai ştie către unde… 

Oricum erau clipe minunate, în care eu ori ea, pe semne chiar şi domniile voastre, uitam că multe dintre subiectele de discuţie veneau ca de la sine, tocmai din ceea ce nu era – fiind vară – de la şcoală, dar zău că nu-i simţeam lipsa, şi ne simţeam aproape stăpânii întregii lumi.
Mai apoi au venit reuniunile, aniversările dansante ale văraticilor, ceaiurile, discotecile şi abia mult mai târziu bairamurile, toate cu un loc bine stabilit în economia nopţilor de vară. Toate oferind tot atâtea posibilităţi de a fi cu ei, prietenii, cu ea sau el, aproape şi după ceva repetiţii chiar în ritm. Căldura unor astfel de momente se armoniza de minune cu răcoarea serilor, cu parfumul florilor, cu lumina lunii şi cu tot ceea ce era şi continuă să fie tineresc.