"Povestea" celor 4 statui de la Universitate...

Am trăit o parte din viata cu opt ani în avans. Asta datorita fratelui meu George, cu opt ani mai mare, care m-a tratat de la egal și m-a introdus în lumea sa, în pas cu generația sa. Asa se face ca am aflat despre universitate din momentul debutului căutărilor sale către ce centru universitar sa se îndrepte. Ca mai toți copii din estul tarii, primul drum a fost la Iași - de era si prima universitate a tarilor romane reunite.

Iasul nu i-a oferit lui George garanția realizării. Asa ca poate datorita magnetismului capitalei - pe care o cunoscuse cu câțiva ani înainte, a luat hotărârea de a se îndrepta spre București. Datorita studentiei lui bucurestene, a urmat petrecerea unor veri în mijlocul studentilor de la drept si aflarea unei legende urbane, legata de atmosfera admiterilor de alta data. Despre ce este vorba?

La începutul anilor '60 urmarea unei forme de învățământ universitar reprezenta o modalitate de a intrare in lumea celor care faceau parte din intelectualitate, aveau un loc de munca sigur si bine platit. Drept urmare visul tinerilor absolventi si a parintilor acestor era promovarea examenului de admitere la o facultate. Centrele universitare erau mult mai puțin numeroase, iar numărul locurilor de ocupat asemenea. Din multiple motive o parte dintre doritori veneau, din toată tara spre universitatea din Bucuresti. Mare parte dintre candidați(mai ales fetele!) soseau cu părinții, iar mijlocul de călătorie utilizat era trenul. Trenurile preferate erau cele de seara-noapte, ce soseau dis de dimineață în București. De la gara luau troleibuzul și coborau la Universitate, în fata statuilor.

Acestea trebuie să-i fi impresionat - mai ales pe cei ajunși pentru prima oara în capitala, prin măreția și înălțimea lor ori a soclului...

Obosiți și emoționați, cu grijile admiterii pe umeri, treceau bulevardul se așezau pe scările clădirii universității, unde cate unii - după ceva picoteli, adormeau și aveau următorul vis.

Statuile prindeau viaţă și, ca într-un spectacol, începeau să-şi spună rolul. Primul glăsuia Spiru Haret, jovial, educat cu înțelegere pentru dragostea de carte și meserie: "Bine aţi venit, la facultate!" 

 

Continua un pic mai sobru, dar fără a fi sever, cu mâna pe carte, Gheorghe Lazar: "Dar, să vă țineți de carte!".

 

Sosea, în goana calului, Măria Sa Mihai Viteazul, preocupat de grijile ţării şi de cele ale întregului neam, tuna: "Dacă nu - privind la început numai către băieţi, la armată cu voi!" (absolvenţii de liceu ne admişi la facultate erau incorporaţi pentru satisfacerea stagiului militar în luna octombrie a fiecărui an).

 

Venea rândul pașnicului și blajinului Ion Heliade-Radulescu, care cu prestanţa sa de prim președinte al Academiei Române, încerca compromisul, spunând cu mâna întinsă spre platoul din faţa actualei clădiri a  Teatrului National "Ion Luca Caragiale"(unde erau - în acea vreme, staţiile principalelor mijloace de transport care se indreptau spre Piața Romană, Institutul Agronomic,...): "Dacă nu, puteţi merge la ASE(Academia de Studii Economice din Bucureşti), Agronomie, ori unde - oameni să ajungeţi!".

 

Astăzi admiterile nu mai sunt ce au fost, statuile au fost plimbate pentru noua parcare subterană, de care centrul avea atâta nevoie. Acum au revenit acasă. Eu aştept reluarea visului de devenire, al copiilor și părinților...

 

Povestea, mit sau legendă urbană - ori nu, mai este spusă de generațiile ce se revăd la ani de zile de la finalizarea studiilor universitare, sau o puteți repovesti domniile voastre...