Fiind copil sfârșitul lui mai, ori începutul lui iunie, mă tot găsea pe lângă poarta familiei Lovin din capatul priporului Moineștilor mei dragi. Pe dreapta - cum urcai venind dinspre Bacău și mergând mai departe spre centru, pe Strada Mare a târgului, abia treceai de ulița ce urca spre biserica catolică și colonia petrolului, și te năpădea o mireasmă de credeai că ai trecut hotarul în împărăția tinereții fără de bătrânețe și a vieții fără de moarte.
Cauza era arborele ce prin parfumul florilor sale dădea naștere la tot felul de stări euforice.
Cauza era arborele ce prin parfumul florilor sale dădea naștere la tot felul de stări euforice.
Așa se făcea că oamenii deveneau mai amabili, bețivii salutau și vorbeau respectuos, golanii deveneau cuviincioși, iar cei care de obicei ne certau - pentru țipete ori geamurile sparte, acum ne mângâiau pe creștet și în loc să ne pârască părinților, ne tratau cu dulcețurile zaharisite ș-un pahar de apă în speranța golirii și apoi reumplerii ulterioare a borcanelor cu alte fructe trecute prin "sandamarin", secțiunea "dulcețuri, șerbeturi, peltele"(pagina 221-230).
Am mai avut bucuria existenței în preajma școlilor din centru și a Băncii Naționale a unui parc guvernat de același miraculos arbore. Toate acestea m-au ajutat să mă îndrăgostesc în nenumărate ori, să nu mor rănit din dragoste, dar mai ales să-mi fac prieteni și să-i păstrez mai apoi.
Orașul intra an de an, fără să știe, într-o perioadă de exuberanță, vecină cu beatitudinea, bordată de micile bucurii ale familiilor cu copii - mai mulți ori mai puțini, în pregătirea serbărilor școlare cu diplome, coronițe, poezii știute ori ba.
Și astea toate datorită celor care făcut au fapte bune, sădind ici colo câte un tei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu