EL poetul, suflet calator...

Primavara mi-a încălzit inima, apoi mi-a parfumat sufletul si mi-a adus – de parca l-as fi pierdut vreo data – dorul de ducă, cu viteza de nălucă și cu dorința de a vedea - cu ochi de melc-codobelc - cum se răsfață brazda sub trecerea plugului, cum iese firul ierbii, iar mai apoi cum fragede și timide mijesc din boboci florile îmbălsămând pe buni - dar dar în egală măsura pe cei mai putini buni(copii si nepoti) - pe frumosi si pe cei obisnuiti ori mai putin normali, doar-doar totul o fi vara asta mai bine. Peste aceasta explozie de culoare si parfum, se aseaza - cu intensitate crescand si acorduri vechi ori noi – cantul pasarilor, pasaruicilor si pasarelelor. Sufletul iti tresalta de bucurii nejustificate material si umbli haihui, nauc si-n casa intri doar sa te odihnesti.

 

 
Am trait aceasta stare si vara aceasta, dar parca cu oarecare marita intensitate, data fiind sansa de a fi cateva zile in “dulcele targ al Iesilor”. Am trecut atunci aproape peste tot pe unde pasii LUI ai POETULUI NEPERECHE au atins aleele, potecile, pietrele si celelalte caldaramuri ale capitalei moldave. Negasindu-mi un companion de cursa - mai mult sau mai putin lunga – n’am intrat la Bolta Rece, ci am trecut doar am trecut pe la poala sa si a Copoului. Am revazut din nou “plopii fara sot” si ajungand in varful dealului de la Bucium am trecut cu vederea peste intreg orasul, care o data cu parfumul proaspat al florilor de tei ma trecea in pragul melancoliei, din urma plecarii LUI, a Eminescului.

As minți dacă n’aș recunoaște deschis că această lipsă a sa - care în scurtă vreme avea sa pornească o noua și dureroasă verigă a lanțului ce ne apropie și separă, el EXISTÂND dar ne mai fiind aici – m-a dus cu gândul la marcarea, in mijloc de iunie a 133 ani de la intrarea poetului în eternitate. Întâmplarea face ca unul din locurile prin care se face trecerea în cealaltă parte a lumii să se numească la Iași chiar Eternitatea; însă EL nealegând – ci așa cum li se întâmpla tuturor celor deosebiți, nimerindu-I-se – a trecut spre nemurire, la București, așezându-se apoi “peste măsura de obosit” la Bellu(Cimitirul Șerban Vodă). Dar Eminescu n’a murit ci - ca mai tot timpul - a plecat undeva, poate intr-o calatorie catre intreaga lume, catre locurile unde a mai fost si unde atunci nu se stia ca EL este ori poate spre locurile unde - deși netrecând pe acolo – oamenii îl știu ca este.

 

Mormântul lui Mihai Eminescu. Basorelieful din medalion sculptat de Ion Georgescu

 Îmi dau seama acum ca, chiar dacă nimeni nu s-a ocupat in mod special de acest aspect al vieții poetului, EL a fost un mare cutreierător (“fiind băiet păduri cutreieram…”) și un neostenit călător. La inceput calatori in jurul casei de la Ipotești, prin pădurile din prejma acesteia, la balta unde se scalda ori dădea războaie cu broaștele; crescând mai apoi pleca pentru scoala la Cernauti(1859-1863), de aici la Sibiu, se pare ca trecu de asemenea pe la Brasov(impreuna cu trupa de teatru Tardini-Vlădicescu), de unde veni la Botosani(1864-1865), ca mai apoi sa se reantoarca la Cernauti(1865-1866). 

 

Plăcuța de pe casa din Viena în care a locuit Eminescu (Kollergasse 3)

 Dupa moartea lui Aron Pumnul, in vara anului 1866 Eminescu paraseste Cernautul, plecand – dupa spusele lui George Calinescu – “pe jos, cu un bat in mana” si cu “un strait pe umar” spre Ardeal. Itinerarul său se pare a fi urmat Valea Dornei, apoi pe apa Mureșului pana la Târgul Mureș. Aici fu luat în trăsura, de doi seminariști îmbrăcați - în costume populare, pana la Blaj – locul considerat de poet a fi cel “de unde a răsărit soarele romanismului”. După ce saluta – asemeni lui Asachi la Roma – din varful Hulei, Mica Roma poetul pleca in august la Alba Iulia - unde se ținea adunarea “Asociațiunii”- abatandu-se insa si prin Bucerdea-Granoasa(Satul natal a lui Maiorescu). Drumul poetului continua spre Sibiu de unde trimis de N.Densusianu ajunse la popa Bratu(bunicul dinspre mama a lui Octavian Goga) din Rășinari, care-l dadu in grija unui taran pentru a-l trece peste munti. In “regat” drumurile poetului – însoțind trupele de teatru ale lui Iorgu Caragiale si Pascaly – trecura pe la Giurgiu, Bucuresti si majoritatea oraselor muntene(1867). Anul urmator incepu din mai un turneu cu trupa lui Pascaly in Ardeal, trecand prin Brașov, Sibiu, Lugoj, Timișoara, Arad, Oravița. După ce la recomandarea lui Pascaly, poetul este angajat la Teatrul National din București(29 septembrie 1868), pleaca cu trupa intr-un turneu in Moldova, pana la Cernăuți. “Cules de pe drumuri” de catre tatal sau Gheorghe Eminovici, este trimis pentru continuarea studiilor la Viena. 

Casa în care a locuit Eminescu la Viena

 Va reveni insa in tara in 1871, impreuna cu Slavici si cu alti membri ai societății academice”România Juna” din Viena pentru a organiza – înflăcărați de focul sacru al dragostei de patrie si popor – o emoționantă serbare prilejuita de împlinirea a 400 de ani de la sfințirea Mănăstirii Putna. La manifestare au mai aprticipat A.D.Xenopol – care a tinut discursul oficial – și foarte tânărul viitor geniu al muzicii românești Ciprian Porumbescu.

 

Turnul zidului de aparare a Mănăstirii Putna, în care a dormit poetul

 
Revenit la Viena – unde rămâne până în toamna lui 1872 – poetul se ocupa de studiile sale, pentru desăvârșirea cărora pleacă mai apoi la Berlin. De aici va pleca, însoțit de o prietenă, într-o scurtă excursie – cu trenul, in clasa a III a - la Potsdam, de unde va culege ceva amintiri de vreme ce v-a scrie și câteva versuri la modul:

“Zice Darwin, tata Darwin,
Cum ca omul e-o maimuță –
Am picior de maimuțoi,
Milly – nsă de pisicuță

Și mă urc în tren cu grabă
Cu o foame de balaur,
Intre dinți o pipă lungă,
Subsuori pe Schopenhauer

Ș-acum șuieră mașina.
Fumul pipei lin miroasă,
Sticla Kummel ma invita,
Milly – mi râde. Ce-mi mai pasă!”

După studenție vor urma Iașul, Bucureștiul, mai apoi Veneția, Florența, Liman(langa Odesa) și Hall. Ultimele călătorii în străinătate sunt făcute după declanșarea bolii poetului și se pare ca lăsaseră pe poet indiferent.

 

 
Orice s-ar zice, genialitatea poetului a fost ajutata și de aceste călătorii, care cu siguranță I-au oferit posibilitatea unor schimburi interculturale, documentari si a acumulării unei arhive imense de imagini care mai apoi vor fi fost developate, clișeu după clișeu. O buna parte a acestor voiaje s-au petrecut in perioada studiilor, fiind însoțite și de lecturi aprofundate, care mai apoi s-au regăsit, suprapunându-se imaginilor, în temele abordate.

Cele prezentate au încercat repunerea în evidență a unei fațete, poate mai puțin reținute a poetului călător, asemeni dorului pe care și acum - la atâta timp - ni-l presară în suflet, odată cu parfumul florilor de primăvară-vară, cu toate culorile lor și ale restului vegetației, cu ciripitul pasarelelor și cu liniștea târzie a nopților, odată cu lecturarea ori relecturarea versurilor sale.

 
Dor de poet, dor de călător, dor de ducă, dor de... Eminescu…ne apucă.