Un loc care nu sperie, ci tratează: Salina Praid

Odată ajuns la Praid - „veche aşezare rurală, situată la confluenţa Apei Mari cu Târnava Mică”, vei realiza nu numai existența “structurile diapire ce apar la zi în Subcarpaţii Târnavei Mici” - dacă vii dinspre Corund,

ci și a "minei de sare", a Salinei Praid - mai ales dacă intri dinspre Târgu Mureș.

Salina Praid - prezenţă cotidiană, statornică şi cu vechime – atât în câmpul muncii, cât şi în cel al recuperării medicale, ne primeşte cu bunăvoinţa bunicuţelor înţelepte şi pacifiste. Vechea exploatare de sare oferă - de pe la mijlocul mileniului trecut (anii ‘60), “găzduire” suferinzilor de afecţiuni ale aparatului respirator şi bună primire oricărui vizitator.

Este de reţinut că începuturile istoriei salinei datează din epoca romană. Sunt probate aceste începuturi de înscrisuri şi cărămizi inscripţionate cu iniţialele “LVM”(Legio V Macedonia). Excavaţiile, tip amfiteatru, au fost părăsite de romani şi continuate de avari, iar mai apoi de bulgari. Primul document în care este menţionată ocna de sare din Praid datează din anul 1405. Până în secolul XVII secuii şi saşii au luptat pentru dobândirea sau redobîndirea “dreptului liber la sare”; acest drept se referea la activităţile de minerit, exploatare, utilizare proprie şi comercilizare. Legătura dintre locuitorii acestei zone şi salină a fost aşa de strânsă încât timp de aproape trei decenii ale secolului XVII, respectarea drepturilor secuilor a constituit o condiţie a alegerii domnitorilor din Transilvania. Urmează o perioadă în care - conştiientizând importanţa sării şi a comerţului cu acest produs, imperiul habsburgic impune activitatea drept un privilegiu al casei imperiale. Este perioada de început a mineritului sistematic, când începând cu anul 1787 sarea din Praid devine proprietatea trezorieriei din Viena.

Zăcământul de sare de la Praid se constituie într-unul din cele mai mari masive de sare gemă din Europa. Forma sa - uşor eliptică, are diametrele de 1,2 km respectiv de 1,4 km, cu o înalţime de 2, 7 km, reprezentând - o rezervă de sare, pentru mai multe sute de ani.

Vechile metode de exploatare au fost reorganizate, de către statul român, după primul război mondial (1920). Istoria mineritului în Salina Praid continuă cu schimbări ale metodelor de exploatare prezentate cu lux de amănunte într-un mic muzeu al salinei aflat în zona vizitabilă de către turişti.

Tratamentul subteran are începuturile în deceniul 6 al secolului XX, în mina Gheorghe Doja. În anul 1980, baza de tratament a fost strămutată la “orizontul 50”, ce se află la o adâncime de 120 metri de suprafaţă. Acesul turiştilor este realizat cu autobuzele salinei, pe o distanţă de 1250 metri (de la intrare până la baza de tratament), prin galeria de coastă. Sezonul cel mai solicitat este cel de vară. În această perioadă numărul zilnic al celor care vizitează mina şi acelor care coboară pentru tratament variază între 2 500-3 000 de persoane.

După ce am coborât scările de lemn, pătrundem în magnifice sali, cu pereţi drepţi, şlefuiţi şi înalţi precum cei din catedralele gotice. Instalaţii de iluminat fac lesne deplasarea noastră pe pardoseala de sare, care pare rece şi lucioasă precum luciul unui patinoar. Ne întâmpină locuri de joacă pentru copii, instalaţii de agrementare a timpului liber al neastâmpăraţilor, banci şi mese de lemn - mai solide, dar totuşi asemănătoare cu cele din berăriile nemţeşti. 

Pe lângă “sălile” dedicate plimbărilor, practicării sportului, lecturii ori sporovăielii la o cană de ceai, salina prezintă alte două atracţii inedite. Este vorba de un colţ muzeal al exploatării sării din salină şi o capelă ecumenică (sfiinţită în 1993, la Hramul Sfântului Ioan de Nepomuk), unde în deplină pace şi armonie se desfăşoară - după un program bine stabilit, serviciile religioase a trei culte. Altarul, bancile din lemn alb-gălbui, închipuitele ferestre, statuietele şi masivele grupuri statuare - cioplite tot în lemn, creează un cadru în care poţi să te reculegi, să meditezi ori să participi la serviciul religios.

La ieşirea din salină, aşteptarea mijlocului de transport - era la vremea ultimei mele vizite - agrementată de o inedită galerie de artă: tablouri şi basoreliefuri - realizate direct pe pereţii salinei, de diverşi artişti plastici ce şi-au petrecut – la rândul lor, vacanţa la Praid. În semn de recunoştinţă şi preţuire au făcut dovada trecerii lor, prin exerciţiile artistice care reușeau să facă aşteptarea mai scurtă.

În loc de încheiere se cuvine a spune că sarea din Praid – după cum spune Horvath Istvan, într-un inspirat pliant ilustrat (foto: Plajas Istvan) al Salinei Praid - “a fost cea care de-a lungul secolelor a oferit <<pâinea>> oamenilor din această zonă, şi nu în ultimul rând a oferit gustul şi <<sufletul>> mâncărurilor secuieşti şi ardeleneşti”.

Nouă ne este mai uşor, acum, să înţelegem de ce preparatele gastronomice din zonă sunt pline de savoare, parfum şi arome, dar mai ales să recunoaştem că nu întâmplător “reşedinţa” sarmalelor a fost stabilită aici, la Praid. De bună seamă împăratului, dintr-o binecunoscută poveste a copilăriei noastre, i-ar fi fost uşurată sarcina dacă ar fi ştiut şi luminăţia sa toate astea.

   

Pentru cei care nu au mai fost prin acest colţ de ţară de ceva timp, ca şi pentru cei care nu au ajuns – încă, la Praid, istorioara este de ţinut minte drept o posibilă idee de vacanţă, cea de anul acesta, de la anul sau pentru când o fi să fie. 

V-am povestit toate acestea pentru că…“vă iubesc precum sare’n bucate”.