- istorii, fanfară, varză, sarmale, ocnă, saramură, sănătate, vacanţă -
Praid este numele unei mici localităţi
din sud-vestul judeţului Harghita, amplasată la 7 kilometri de renumita
staţiune Sovata, pe firul depresiunii cu acelaşi nume, şi la 12 kilometri de
Corund - aşezare renumită pentru olarii săi şi ceramica produsă de către
aceştia.
Am aflat de existenţa Praidului,
întâiaşi dată, din paginile manualului de Geografia României - partea dedicată
geografiei economice. Peste ani, pregătind o călătorie în judeţul Harghita, am
adăugat alte informaţii preluate dintr-un ghid turistic. Erau prezentate acolo
“structurile diapire ce apar la zi în
Subcarpaţii Târnavei Mici”, expoatarea de sare şi se făcea vorbire despre
fanfara Salinei Praid. Despre localitate se spunea că este o „veche aşezare rurală, situată la confluenţa Apei Mari cu Târnava Mică”.
Întâmplarea a făcut ca multă vreme să
fiu doar în trecere prin Praid. Din goana autocarului sau microbuzului nu am
remarcat decât cele câteva blocuri, casele îngrijite şi numărul mare de maşini
– majoritatea cu număr străin, din curţile acestora. Oprindu-mă, peste câţiva
kilometri - la Corund, am aflat că trecusem prin localitatea în care se află
una dintre cele mai vechi exploatări de sare din România.
Aş fi putut să fiu mulţumit cu aceste
informaţii. În fond câte alte localităţi importante, cel puţin pentru un singur
lucru ori fapt, nu există în România, iar noi nu avem ştiinţă despre acestea.
Dar – spre norocul meu, nu a fost aşa, am avut şansa să cunosc câteva locuri,
lucruri, fapte şi persoane, cu totul remarcabile pe aceste locuri.
Era în primii ani ai ultimului deceniu
din tumultosul mileniu XX, atunci am întâlnit-o prima oară pe doamna Reisz
Elisabeta, sufletul activităţilor turistice rurale din această parte de ţară.
De-a lungul zilelor unui week-end am discutat îndelung, am schiţat o mulţime de
planuri, optimiste - dintre care o bună parte au rămas vise, iar altele s-au
metamorfozat, arătând mai bine -sau nu, cum sunt materializate astăzi. Însă
după cum viaţa însăşi este o visare, despre împlinirile viselor de la Praid o
să încerc să vă povestesc. Astfel de exemple sunt demne de urmat şi de către
alţii visători.
Am putea spune că totul a început prin
implicarea Elisabetei Reisz şi a fiicei acesteia Ildiko. Lor li s-au adăugat
mai apoi soţul celei din urmă, prieteni şi vecini. Încetul cu încetul tot mai
mulţi locuitori ai Praidului şi împrejurimilor au început să creadă în şansa
turismului în vechea aşezare şi în bună parte în însăşi mina de sare. Aşa au
început pregătirele pentru primirea oaspeţilor şi iniţierea punctului de
informare turistică (aflat în centrul localităţii), o parte dintre amenajările
din salină (realizate cu largul concurs al administraţiei exploatării),
inventarierea obiectivelor turistice din zonă, activităţile promoţionale, cele
de instruire şi formare. An după an, faţa localităţii s-a schimbat, iar numărul
pensiunilor şi dotărilor turistice a sporit, iar în concordanţă cei ce vin la
Praid - pentru a se trata sau odihni, sunt din ce în ce mai mulţi. Dar această
faţă a zonei, asezonată cu aspecte legate de gastronomie, artizanat
şi…“saramură”, cred că este mai bine să le descoperiţi la faţa locului.
Trebuie să amintesc totuşi că în lumea
turismului rural Praidul este cunoscut – cel puţin, prin două repere:
Festivalul sarmalelor şi Salina. Ambele au istorii interesante şi pigmentate cu
fel de fel de aspecte pitoreşti.
Festivalul Sarmalelor a pornit dintr-o
glumă, luată în serios, ce s-a transformat într-un veritabil eveniment al
turismului rural românesc şi maghiar. Totul are drept reper constatarea că atât
în Ungaria cât şi în România există un produs al gastronomiei populare de succes:
sarmalele. Se întâmpla la unul dintre primele evenimente, creat la Praid, de
către ANTREC (Asociaţia Naţională de Turism Rural Ecologic şi Cultural) cam
prin 1995. Cert este că azi festivalul reuneşte anual zeci de “fabricanţi” ai
sarmalelor, dintre cele mai felurite (ca umplutră, înveliş şi formă) şi mai
gustoase. Este de precizat că acest inedit festival se petrece un an în România
şi anul următor în Ungaria.
Fericiţi sunt acei gurmanzi care se
nimeresc, ori vin special, pentru împărătescul festin al sarmalelor româneşti,
moldoveneşti, secuieşti, olteneşti ori ungureşti, care de care mai făloase,
îmbietoare şi mirositoare, ce ţi se topesc în gură şi îţi trezesc papilele,
simţurile, declanşând demenţiala secreţie a sucurilor gastrice - odată în plus
utile.
Toată “isprava” începea cu “Trezirea
cu fanfară”. Minunat acest moment care te face să te simţi tare, mare şi
important, atât la auzul instrumentelor, cât şi mai apoi când intrat în alai
porneşti în urma fanfarei. Aflat înăuntrul acestei inedite “procesiuni”, fără
să vrei, intri în ritmul muzicii - fie că “ai făcut sau nu armată”, încerci
să-ţi sincronizezi pasul cu muzica: “Stângul pe bătaia tobei!”.
Continuă apoi măreaţa întreprindere cu
ajungerea la locul confruntării. Începe prezentarea participanţilor, falnici
reprezentanţi ai făcătorilor de delicii gustative, veniţi din toate colţurile
ţării, din pustă şi de dincolo de Prut. Sunt mai apoi aduse ingredientele şi
începe “punerea în operă”, montajul, îndeaproape urmat de punerea – cu grijă şi
dibăcie, în gospodăreşti vase sau oale, a miraculoaselor sarmale, care mai apoi
sunt duse la foc ori nu (pentru reţetele vegetariene ori a celor cu umplutură
din urdă şi câte şi mai altele plante aromate şi verdeţuri).
În tot acest timp spectatorii cască
gura, nu a somn – căci nu este vreme pentru astfel de obiceiuri, ci pentru a se
prezenta, a face onoruri, a adresa urări şi a goli paharele vioi umplute de
grijuliile gazde. Sarmalele sfârâie, şuşotesc, dau danfuri şi arome,
se prepară şi vor să “rupă gura târgului”, de bune ce sunt. Aţi crede că după
toate astea urmează desigur degustarea, dar lucrurile se desfăşoară cu
socoteală, căci mai întâi se petrece jurizarea. După ce au fost desemnaţi
premianţii fabricanţilor de sarmale de la această ediţie, urmează ceea ce
bănuiţi - iar dacă sunteţi de faţă aşteptaţi, ospăţul.
Este momentul în care lumea admiră
minunata însoţire – fie ea şi doar cromatică, a galbei şi pântecoasei mămăligi
cu delicatele, subţirelele ori mai bine făcutele sarmale. Mesenii privesc
fugar, aspiră, gustă, apreciază şi se minunează. Simţurile sunt treze, iar ceea
ce vezi cu ochiul, miroşi şi apoi guşti într-o fabuloasă explozie senzorială.
Peste toate se suprapune picantul şi iutele ardei-ardeiaş, vinul din pahare,
muzica vreunui taraf şi strigăturile tinerilor ce dansează ca “la mamele lor
acasă” - româneşte, ungureşte şi cum se nimereşte a mai şti ori învăţa.
Încet, încet, se aşterne o linişte
uşor nefirească, este liniştea gurilor ocupate cu amplul, migălosul şi plin de
importanţă proces al masticaţiei. Se aud, din când în când, uşoare sunete de
tacâmuri atinse graţios ori repezit în farfurii sau stachini de lut, ciocnet de
pahare… Toate dau semn că şi anul acesta sarmalele au fost …la înălţimea
aşteptărilor.
După amiaza este presărată cu fel, de
fel, de pseudoîntreceri - în care varza este erou principal, şi de bună seamă
cu multă voie bună. Înserarea este însoţită de dansuri, petrecere şi drumul
către casele gazdelor, care au petrecut cot la cot cu musafirii. Totul se
sfârşeşte cu regretul oricărui final, cu promisiuni legate de întâlnirea de
anul viitor, invitaţii de întoarcerea vizitei şi mai rar cu…uşoare balonări ori
indigestii. Noroc că nu există transport în comun, nu sunt nici trăsuri, iar
scurta plimbare până “acasă” face bine tuturor.
În zori susurul Târnavei Mici, ori
aromele venite dinspre bucătării ne trezesc din visele – aidoma poveştilor
copilăriei, în care Prinţul Ardei Iute cucerise inima Preafrumoasei Preinţese
Sărmăluţă. După ce ne frecăm mai întâi la ochi, nimerim mai apoi calea către
baie şi proaspeţi ne prezentăm în pragul sufrageriei. Urmează invitaţia la un
mic dejun ca la Praid şi invitaţia de a merge la …ocnă.
Cu sufletul curat, dar
curioşi, acceptăm să mergem în salină.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu