Primăvara ca ş-o stare

    Moto: ”Ceea ce uimeşte, uimeşte o dată, dar ceea ce este demn de admirat, e din ce în ce mai mult admirat” – Joubert
   

    M-am născut iarna ş’am spus, şi o repet acum, că o iubesc; pentru toate cele trăite, povestite şi cu egală speranţă în cele ce vor veni. Nu-mi iau vorba înapoi, dar privesc acum alt spectacol, alt parfum mă inundă, în suflet mi se cuibăreşte şi încerc să privesc viaţa tinereşte. Da, pentru că aducerile aminte, calculul aritmetic şi refrene muzicale, mă fac să mă gândesc – prin prisma sentimentelor apreciind de astă dată – că iarna a fost a copilăriei, iar primăvara rimează mai bine cu tinereţea …
   Fără voia mea privesc acum altă fată (cu pantofi de magheran, doctoriţă fără plată…http://www.poezie.org/ActionDispatcher-typeID=5&compID=6465f27f9d3095a52dff247e9209983b&currentPage=7.htm), pe care alţi nenumăraţi cunoscuţi şi necunoscuţi mie au remarcat-o, au privit-o, au admirat-o. Da sunt câţiva pe care sigur i-aţi întâlnit, citit - deci cunoscut şi comentat - chiar dumneavoastră: Coşbuc, Iosif, Topârceanu, Minulescu,…şi sigur vor mai fi şi alţii care or să mai vină… O astfel de asociere face ca gându-mi să zboare, lin să se ducă şi să mă regăsească, în urmă cu ani, în prag de martie, la început de primăvară.
     Eram în vremea aceea adolescent - în Moineştiul natal, mai scriam obişnuitele (obişnuinţă de la buna mea învăţătoare preluată) felicitărie - de 1 şi 8 martie mamei şi în egală măsură doamnelor profesoare, dar aşteptam cu înfrigurare, emoţie şi uşoare insomnii, momentul în care sosea ziua „decernărilor”.
    Obiceiul nu era nou la români (în întreaga ţară copii, tineri sau maturii fac acest gest de nenumăraţi ani, cei drept în mod tradiţional) dar noi – eu împreună cu colegul şi prietenul meu Sorin – aveam pretenţia că-i confeream o nouă faţă, încercând o spargere de şabloane. Pregăteam cu înfrigurare mai întâi “medaliile”(mărţişoare cu semnificaţie simbolică, pe care le târguiam în avans, cu adresă specială pentru fiecare nominalizare), apoi ţinuta noncomformistă (cămaşa albă, proaspăt scrobită şi călcată de mama, cravata de mătase, sacoul bleu-ciel, pantalonii negri de tergal şi obligatoriu – indiferent de starea asfaltului, acoperit sau nu de zăpadă – pantofii bine lustruiţi), urma găsirea soluţiei, strecurării în şcoală “făr’de uniformă”(evitarea profesorului de serviciu!) şi apoi întâlnirea nominalizatelor(colegele, prietenele din anii mai mari - iar cu trecerea anilor - doar a celor din cei mai mici).

    Deşi nu apreciam la şcoală doar recreaţia mare, „festivităţile de premiere” nu puteau avea loc decât în timpul pauzelor(noroc că erau minim cinci!). Momentul era delicios - mă bine dispune şi acum - căci luând poza a doi oameni scorţoşi, sobri, serioşi, ne apropiam cu fast de grupul fetelor în care se găsea şi persoana nominalizată(de Sorin sau de mine, fiecare având propriile “premiante”, rar existând o persoană care  era unanim apreciată). Ca un făcut, de fiecare dată se făcea linişte,  încetau ca prin farmec discuţiile aprinse, purtate bineânţeles pe tema mărţişoarelor primite; era momentul în care amândoi pronunţam sonor şi cu emfază: „Festivitate de premiere!”, iar instinctiv toată lumea făcea un pas înapoi. 

    Privesc, acum în amintire, feţele “frumoaselor zâne” şi constat că deşi doar primăvara se apropia – e drept că şi asta simbolic şi doar în sufletele noastre – obrajii lor se îmbujorau, împrumutând culoarea merelor roşii date în pârg. Era firesc să fie aşa, căci una maxim două din acel grup, erau preferatele noastre şi chiar dacă nu eram cei mai falnici feţi frumoşi, oricum regia era mare, iar cărei fete nu-i place puţin spectacolul(să fie admirată, invidiată, să se simtă apreciată, importantă, mai ales atunci când ai aliura unei flori sau de ce nu a primăverii însăşi?!?). Mizam pe asta întotdeauna şi de fiecare dată eram apreciaţi corespunzător, iar în unele cayuri pe langa îmbrăţişarea prietenească mai primeam şi un mic pupic.
   Urma descheierea vestonului, pe căptuşeala căruia erau prinse prin ace cu gămălie mărţişoarele, o scurtă înclinare în faţa multapreciatei, prinderea mărţişorului(cât mai aproape de zona inimi)  şi schimbul tradiţional de săruturi pe obrajii fierbinţi, şi ai unora şi ai celorlalţi. Pe fundalul ultimei acţiuni atmosfera revenea la normal, intensitatea vocilor creştea şi în mod sigur odată cu ea şi temele comentate. Noi ne pierdeam în şuvoaiele liceenilor, care se scurgeau pe neâncăpătoarele culoare, spre o altă nominalizată până când căptuşeala sacourilor nu mai păstra decât urma împunsăturilor de bolduri.
    Sfârşeam ziua obosiţi, fericiţi, cu o nouă aură cucerită, care ne ţinea de cald şi ne ajuta să trecem mai uşor peste răcelile inevitabile, ale sezonului. Oricum transmisesem mesajul nostru de apreciere, fusesem originali şi în plus simţisem că primăvara se apropia, iar într-un fel şi noi îi fusesem vestitori. Ceea ce avea să urmeze era o nebunie ca-n poezia lui Topârceanu închinată anotimpului, iară nouă de asemenea ne venea să lăsăm baltă toate interesele.
Nu am ştire dacă nominalizatele au amintirea clipelor de început de martie şi dacă or fi resimţit lipsa evenimentului, cert este că el făcea parte din apartenenţa noastră la acest anotimp. Primăvara aducea bucurie, iar noi eram în nenumărate feluri bucurii pentru cei dragi şi pentru toţi cei care ne îndrăgeau.

    Urmarea(sechelele ar spune „primăverile” devenite doctoriţe) acelor bucurii sunt mereu aceleaşi emoţii ale reântâlnirii cu fiecare dintre colegii acelor timpuri şi cu fiecare nouă primăvară. Ea primăvara îmi reaminteşte, sub o formă sau alta, de locurile natale, serbările pascale, scrânciobul din Văsieştii - bunicii şi mamei deopotrivă, învârtit de Paşti de flăcăi cu braţele pentru un ou roşu(exista unul si la Muzeul Satului din Bucureşti - la intrarea dinspre Parcul Herastrău!), pământul reavăn, parcurile renăscând, colegi, dascăli, buna învăţătoare şi mama care poate aşteptau, în fiecare an, felicitarea de început de primăvară.

      Câteodată uitam să fac expedierea din timp a rândurilor de vestire a primăverii şi a gândurilor bune ce mă animau, atunci telefonam pentru a o face sub altă formă. Vocea veselă a mamei mi se părea dintr-o dată mai tânără, eu mă simţeam de asemenea mai uşor şi mai înalt - iar odată convorbirea încheiată - lasam receptorul în furca telefonului şi mă îndreptam, involuntar, către şifonier gândind să-mi îmbrac sacoul bleu-ciel... Sacoul nu mai este, l-am dăruit altui tânăr care în mod sigur n-a observat împunsăturile acelor cu gămălie din căptuşeala sa. El nu cunoaşte povestea, pe care oricum ar fi considerat-o desuetă. Mama şi buna învăţătoare mă privesc şi îmi zâmbesc dintre nori, iar eu mă consolez povestind.
    Peste toate acestea, primăvara soseşte, ca-n fiecare an, în viaţa noastră, calendaristic, astronomic, cu nenumăratele ei flori şi parfumuri, cu sărbătorile, hainele şi încălţămintea nouă şi uşoară, cu nenumărate vise care ne fac să vedem, credem sau sperăm la o viaţă mai uşoară. Dintre toate aceste forme resimţite şi materializate într-o anume stare, există una specială a celor tineri, care – ca de fiecare dată - au şansa să aibă primăvara mereu proaspătă în suflete.
    Fie şi numai pentru aceasta(deşi am încă multe alte motive palpabile şi plauzibile) eu cred în tineri, în ceea ce ei pot realiza şi în curăţenia de primăvară pe care o pornesc cu fiecare nouă generaţie. Mai cred apoi în existenţa primăverii sufleteşti, a celei biologice şi în egală măsură a celei spirituale.
    Deie Domnul să fiţi stăpâniţi de acea stare a primăverii pe care o doriţi şi să puteţi spune, cel puţin în sine, precum poetul : “E primăvară, iară primăvară!”.