“Păziţi-vă de cei ce nu iubesc muzica; ei sunt meschini, ipocriţi, şarlatani…” William Shakespeare
Recunosc a nu fi
mai mult decât un ascultător de muzică, cu o subţire cultură muzicală. Dar
apreciez muzica şi pe toţi aceia care au dar şi se pricep să facă, producă ori
comenteze această artă. Rândurile ce vor urma s-ar putea să vi să pară, prin
această prismă, desuete.
Orele
de muzică (în special cele de teorie muzicală), audiţiile radio – din faţa
bătrânului nostru apart cu numele Pionier şi aspect de ciclop (datorat
singurului său “ochi” ce lumina scala şi sufletele celor ce-l ascultau),
emisiunile de iniţiere muzicală ale TVR-ului, dar mai ales teletransmisia
spectacolelor unui renumit festival muzical mi-au apropiat şi întipărit în
memorie un nume: George Enescu.
Cu timpul, colectând
informaţii, încetul cu încetul, uşor, uşor, Maestrul a început să facă parte
dintre acele persoane pe care le preţuiesc, fără a le fi cunoscut personal. Mai
mult, o serie întreagă din drumurile mele au urmat rutele marelui compozitor;
în plus străzi sau instituţii cunoscute(filarmonica, muzeul muzicii), ori
vecine mie, s-au numit ori se numesc George Enescu. Îmi este greu să realizez o
ordonare cronologică a întâmplărilor sau drumurilor, pe care le-am făcut pe
urmele Maestrului. De aceea voi înşirui fapte şi întâmplări pe care le consider
a fi relevante enunţului iniţial.
Aproape de oraşul meu natal
– Moineşti, se află (la 15 km) Tescaniul. Aici se mai păstrează încă un cochet
conac boieresc – azi Centrul de Cultură, unde a trăit şi a compus o vreme
marele Enescu (printre altele finalizează aici capodopera Oedip, la 27 aprilie
1931). Ceea ce turistul mai poate admira şi vizita astăzi la Tescani este rezultatul
donaţiei făcute Statului român - reprezentat prin Ministerul Culturii - de
către Maria Rosetti Enescu.
O întâmplare - narată de
două persoane, la care am apreciat tot timpul simţul valorii şi pe cel al
verosimilului, descrie o vizită făcută de soţia Maestrului unei vechi
cunoştinţe, dascăl întruna din şcolile oraşului Moineşti. Bănuiesc că era
vizita care a pregătit sau a precedat donaţia conacului de la Tescani, tocmai
pentru ca acesta să poată fi păstrat şi perpetuat către noi. Cert este că
doamna, îmbrăcată în straie cernite, a purtat o discuţie presărată cu priviri
nostalgice şi oftaturi patetice. După finalizarea discuţiei, doamna a salutat,
iar clasa a răspuns sacadat aşa cum îi învăţase domnul. “Domnul” - ofiţer
artilerist în retragere (ce pentru a compensa bubuitul de tun mult auzit, cânta
minunat la vioară), a condus galant musafira şi a revenit spunând rituos
copiilor: “Dragii mei, astăzi am avut un musafir de seamă: soţia marelui nostru
compozitor George Enescu.”
Bunul şi militărosul dascăl,
astăzi nu mai este. În schimb, ca un fapt deloc întâmplător, şcoala la care a
slujit - unde i-am fost şi eu elev, poartă astăzi numele de “George Enescu”,
iar în gradina acesteia se află un bust al Maestrului. În mod aproape firesc -
astăzi pentru mine, locuinţa mamei mele se află în imediata vecinătate a
şcolii, iar fiecare vizită a mea la Moineşti îmi prilejuieşte o “reîntâlnire”
cu imaginea Maiestrului.
O coincidenţă, mai mult ori
mai puţin stranie, o constituie situarea actualei mele case în relativa apropiere
a străzii George Enescu, a Filarmonicii şi muzeului cu acelaşi nume. Să fie
doar o simplă coincidenţă? Poate. Încercând a descifra “apropierea” unui afon
de un geniu al muzicii atunci când mi-a fost la îndemână, am încercat (sau
poate am avut şansa) să vizitez locuri marcate de trecerea paşilor genialului
compozitor.
Aşa s-a facut că în una din
verile trecute am plecat spre Ţara de Sus. Scopul declarat dorinţa de a ajunge
în cel mai nordic oraş românesc: Dărăbani. Drumul meu, pornit din Bucureşti, a
fost întrerupt absolut normal la Moineşti, l-am continuat – trecând prin
apropierea Tescanilor - prin Bacău, până la Botoşani. Reşedinţa mea, de două
săptămâni toride de vară, a fost la Agafton.
După ce paşii m-au purtat la
Ipoteşti şi împrejurimi (mănăstirea, pădurea, lacul, casa memorială şi
muzeul…), am hotărât – împreună cu un grijuliu prieten, să plecăm într-o bună
zi către Dărăbani. Pe drum căldură mare, moldovenii oameni primitori, n-am avut
încotro şi ne-am oprit la Dorohoi. După un pahar de apă rece - tocmai atunci
scoasă dintr-o fântână răcoroasă, însoţit cu o dulceaţă de cireşe negre şi
amare, am pornit să descoperim – până la prânz (“când musai trebuie să prânzim
împreună”), târgul.
Am parcurs perpedes o parte
a centrului nou şi vechi. Ne-am oprit câtăva vreme la “Biserica domnească” -
ctitoria lui Ştefan cel Mare. Am admirat decoraţiunile exterioare, apoi am
intrat pentru o scurtă meditaţie şi pentru a privi pictura interioară –
realizată în mare parte între anii 1522-1525, pe timpul domniei lui Ştefăniţă
Vodă. Am parcurs în linişte mai apoi sălile muzeului orăşenesc – cu,
neaşteptate şi puţin vizitate, secţii de istorie şi ştiinţe ale naturii
(mineralogie, paleontologie, floră, faună, entomologie). Pe nesimţite paşii ni
s-au oprit în faţa Muzeului memorial “George Enescu” din Dorohoi. Căci marele
violonis şi compozitor a trăit o vreme aici, la Dorohoi.
Ca în mai toate locurile
liniştite, pe căldură mare şi atunci când nu se mai înghesuie multă lume pe la
muzee, cel ce ne-a primit a fost…un bilet (cu un etern şi cunoscut text: “Vin
imediat”). Casa cu cerdac, în care a locuit muzicianul, se integrează în
continuare cartierului, de parcă toate ar fi rămas precum la ultima vizită a
sa. Doar jucăriile copiilor şi hainele trecătorilor te făc să-ţi dai seama că a
trecut totuşi ceva vreme de atunci.
Pe nesimţite ne cuprinse
curiozitatea. Încercăm atunci să pătrundem cu privirea prin geamurile casei,
pentru a zări câte ceva din lucrurile aflate în spatele zidurilor şi uşii
închise, cu biletul pus în geam. Ca prin minune apare atunci - anunţat de
vigilenţii copii, ce se jucau în stradă - custodele muzeului. E o doamnă între
două vârste – mai aproape de tinereţe, cel puţin prin cochetărie. Uşor jenată,
dar cu ospitalitate şi gentileţe, ne invită să trecem pragul casei muzeu, ca şi
cum am fi în vizită. Suntem conduşi, cu familiaritate, prin camerele ce
păstrează aroma fructelor de toamnă - păstrate peste iarnă, pe şifonirul din
“camera curată” ori cu zestrea fetelor de măritat. Privim numeroasele
fotografii, în timp ce ne sunt descrise personajele şi ne sunt povestite
întâmplări, cu ocazia cărora ar fi fost realizate. În faţa ochilor ni se
oglindesc cele câteva viori, partituri, manuscrise şi o baghetă, care au
aparţinut muzicianului. Atmosfera este placută, comentariu molcom, iar
amintirile depănate ne fac să ne simţim “de-ai casei”, nişte rude care revin
din când în când şi cărora le trebuiesc înnoite informaţiile despre familie.
La final mulţumim, facem
cuvenitele poze de despărţire. Din păcate nu ne ies prea bine, poate de emoţie,
poate din cuza tremuratului de frică, pentru că vom întârzia la masa de prânz.
Gazda - cocheta custode, se scuză totuşi, de a nu fi fost găsită acasă “de la
bun început”. În cele din urmă, ne luăm rămas bun prieteni. Plecăm spre casa amicilor, unde eram aşteptaţi la prânz, cu speranţa că nu ne vor fi “puse
lingurile în brâu”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu