Pseudologică de călător

Motto:
“Păziţi-vă de cei ce nu iubesc muzica; ei sunt meschini, ipocriţi, şarlatani…” William Shakespeare

     Recunosc a nu fi mai mult decât un ascultător de muzică, cu o subţire cultură muzicală. Dar apreciez muzica şi pe toţi aceia care au dar şi se pricep să facă, producă ori comenteze această artă. Rândurile ce vor urma s-ar putea să vi să pară, prin această prismă, desuete.

     Orele de muzică (în special cele de teorie muzicală), audiţiile radio – din faţa bătrânului nostru apart cu numele Pionier şi aspect de ciclop (datorat singurului său “ochi” ce lumina scala şi sufletele celor ce-l ascultau), emisiunile de iniţiere muzicală ale TVR-ului, dar mai ales teletransmisia spectacolelor unui renumit festival muzical mi-au apropiat şi întipărit în memorie un nume: George Enescu. 

Cu timpul, colectând informaţii, încetul cu încetul, uşor, uşor, Maestrul a început să facă parte dintre acele persoane pe care le preţuiesc, fără a le fi cunoscut personal. Mai mult, o serie întreagă din drumurile mele au urmat rutele marelui compozitor; în plus străzi sau instituţii cunoscute(filarmonica, muzeul muzicii), ori vecine mie, s-au numit ori se numesc George Enescu. Îmi este greu să realizez o ordonare cronologică a întâmplărilor sau drumurilor, pe care le-am făcut pe urmele Maestrului. De aceea voi înşirui fapte şi întâmplări pe care le consider a fi relevante enunţului iniţial.

Aproape de oraşul meu natal – Moineşti, se află (la 15 km) Tescaniul. Aici se mai păstrează încă un cochet conac boieresc – azi Centrul de Cultură, unde a trăit şi a compus o vreme marele Enescu (printre altele finalizează aici capodopera Oedip, la 27 aprilie 1931). Ceea ce turistul mai poate admira şi vizita astăzi la Tescani este rezultatul donaţiei făcute Statului român - reprezentat prin Ministerul Culturii - de către Maria Rosetti Enescu.

O întâmplare - narată de două persoane, la care am apreciat tot timpul simţul valorii şi pe cel al verosimilului, descrie o vizită făcută de soţia Maestrului unei vechi cunoştinţe, dascăl întruna din şcolile oraşului Moineşti. Bănuiesc că era vizita care a pregătit sau a precedat donaţia conacului de la Tescani, tocmai pentru ca acesta să poată fi păstrat şi perpetuat către noi. Cert este că doamna, îmbrăcată în straie cernite, a purtat o discuţie presărată cu priviri nostalgice şi oftaturi patetice. După finalizarea discuţiei, doamna a salutat, iar clasa a răspuns sacadat aşa cum îi învăţase domnul. “Domnul” - ofiţer artilerist în retragere (ce pentru a compensa bubuitul de tun mult auzit, cânta minunat la vioară), a condus galant musafira şi a revenit spunând rituos copiilor: “Dragii mei, astăzi am avut un musafir de seamă: soţia marelui nostru compozitor George Enescu.” 

Bunul şi militărosul dascăl, astăzi nu mai este. În schimb, ca un fapt deloc întâmplător, şcoala la care a slujit - unde i-am fost şi eu elev, poartă astăzi numele de “George Enescu”, iar în gradina acesteia se află un bust al Maestrului. În mod aproape firesc - astăzi pentru mine, locuinţa mamei mele se află în imediata vecinătate a şcolii, iar fiecare vizită a mea la Moineşti îmi prilejuieşte o “reîntâlnire” cu imaginea Maiestrului.

O coincidenţă, mai mult ori mai puţin stranie, o constituie situarea actualei mele case în relativa apropiere a străzii George Enescu, a Filarmonicii şi muzeului cu acelaşi nume. Să fie doar o simplă coincidenţă? Poate. Încercând a descifra “apropierea” unui afon de un geniu al muzicii atunci când mi-a fost la îndemână, am încercat (sau poate am avut şansa) să vizitez locuri marcate de trecerea paşilor genialului compozitor.

Aşa s-a facut că în una din verile trecute am plecat spre Ţara de Sus. Scopul declarat dorinţa de a ajunge în cel mai nordic oraş românesc: Dărăbani. Drumul meu, pornit din Bucureşti, a fost întrerupt absolut normal la Moineşti, l-am continuat – trecând prin apropierea Tescanilor - prin Bacău, până la Botoşani. Reşedinţa mea, de două săptămâni toride de vară, a fost la Agafton.

După ce paşii m-au purtat la Ipoteşti şi împrejurimi (mănăstirea, pădurea, lacul, casa memorială şi muzeul…), am hotărât – împreună cu un grijuliu prieten, să plecăm într-o bună zi către Dărăbani. Pe drum căldură mare, moldovenii oameni primitori, n-am avut încotro şi ne-am oprit la Dorohoi. După un pahar de apă rece - tocmai atunci scoasă dintr-o fântână răcoroasă, însoţit cu o dulceaţă de cireşe negre şi amare, am pornit să descoperim – până la prânz (“când musai trebuie să prânzim împreună”), târgul.

Am parcurs perpedes o parte a centrului nou şi vechi. Ne-am oprit câtăva vreme la “Biserica domnească” - ctitoria lui Ştefan cel Mare. Am admirat decoraţiunile exterioare, apoi am intrat pentru o scurtă meditaţie şi pentru a privi pictura interioară – realizată în mare parte între anii 1522-1525, pe timpul domniei lui Ştefăniţă Vodă. Am parcurs în linişte mai apoi sălile muzeului orăşenesc – cu, neaşteptate şi puţin vizitate, secţii de istorie şi ştiinţe ale naturii (mineralogie, paleontologie, floră, faună, entomologie). Pe nesimţite paşii ni s-au oprit în faţa Muzeului memorial “George Enescu” din Dorohoi. Căci marele violonis şi compozitor a trăit o vreme aici, la Dorohoi.

Ca în mai toate locurile liniştite, pe căldură mare şi atunci când nu se mai înghesuie multă lume pe la muzee, cel ce ne-a primit a fost…un bilet (cu un etern şi cunoscut text: “Vin imediat”). Casa cu cerdac, în care a locuit muzicianul, se integrează în continuare cartierului, de parcă toate ar fi rămas precum la ultima vizită a sa. Doar jucăriile copiilor şi hainele trecătorilor te făc să-ţi dai seama că a trecut totuşi ceva vreme de atunci.

Pe nesimţite ne cuprinse curiozitatea. Încercăm atunci să pătrundem cu privirea prin geamurile casei, pentru a zări câte ceva din lucrurile aflate în spatele zidurilor şi uşii închise, cu biletul pus în geam. Ca prin minune apare atunci - anunţat de vigilenţii copii, ce se jucau în stradă - custodele muzeului. E o doamnă între două vârste – mai aproape de tinereţe, cel puţin prin cochetărie. Uşor jenată, dar cu ospitalitate şi gentileţe, ne invită să trecem pragul casei muzeu, ca şi cum am fi în vizită. Suntem conduşi, cu familiaritate, prin camerele ce păstrează aroma fructelor de toamnă - păstrate peste iarnă, pe şifonirul din “camera curată” ori cu zestrea fetelor de măritat. Privim numeroasele fotografii, în timp ce ne sunt descrise personajele şi ne sunt povestite întâmplări, cu ocazia cărora ar fi fost realizate. În faţa ochilor ni se oglindesc cele câteva viori, partituri, manuscrise şi o baghetă, care au aparţinut muzicianului. Atmosfera este placută, comentariu molcom, iar amintirile depănate ne fac să ne simţim “de-ai casei”, nişte rude care revin din când în când şi cărora le trebuiesc înnoite informaţiile despre familie.

La final mulţumim, facem cuvenitele poze de despărţire. Din păcate nu ne ies prea bine, poate de emoţie, poate din cuza tremuratului de frică, pentru că vom întârzia la masa de prânz. Gazda - cocheta custode, se scuză totuşi, de a nu fi fost găsită acasă “de la bun început”. În cele din urmă, ne luăm rămas bun prieteni. Plecăm spre casa amicilor, unde eram aşteptaţi la prânz, cu speranţa că nu ne vor fi “puse lingurile în brâu”.

Ce o mai face Doamna Mioara Boteanu?

Motto: “Poezia este omul.” – Victor Hugo

În urmă cu ceva vreme, un fost coleg de birou îmi povestea cât de repede trece timpul peste noi. Ascultam şi nu-i dădeam dreptate întru’ totul, dată fiind diferenţa - de ani şi “experienţă” - dintre noi. Ceea ce îmi mai amintesc, din simbolica discursului, era că la un moment dat existenţa noastră ar avea doar câteva repere: Anul Nou (cu tot ce-l înconjoară din ajunul Crăciunului şi până la Sfântul Ion), mărţişorul, Paştele, vreo zi de naştere ori onomastică, concediul şi … din nou rotativa pornită de Crăciun. Toate aceste “borne” trec prin faţa noastră cu o viteză din ce în ce mai mare, funcţie de intensitatea vieţii şi numărul anilor acumulaţi. Am putea spune că fiecare vârstă are propria dimensiune a timpului, iar “anii trec ca apa…”, când mai repede, când mai leneş, funcţie de apropierea de izvor, înclinaţia pantei şi mai ales funcţie de “starea timpului” (vremii bat-o vina!) ori regimul pluviometric, aşa cum spun specialiştii în hidro-meteorologie.

De bună seamă că nu v-aş fi făcut această destăinuire dacă pierderea unei persoane, la care am ţinut în mod special, nu m-ar fi determinat să ajung la Iaşi, într-un loc cu un nume predestinat: Eternitatea. Pentru aceia care nu ştiu, este vorba de un cimitir. Dar nu unul ca oricare altul, ci unul în care îşi dorm somnul veşnic un număr important de personalităţi ale neamului nostru.
Ca un făcut, după procesiunea funerară, paşi făcuţi pe aleile troienite, mi-au trecut şi pe lângă mormântul lui George Topârceanu. Gândurile mi-au zburat peste vreme – fâl-fâl, fâl..., âl…, l…, … - la cercul deschis, în clasele primare – prin întâlnirea cu arhicunoscuta poezie “Câţi ca voi!”, apoi la continuarea faptică a “Baladei chiriaşului grăbit” - odată cu venirea mea la Bucureşti, şi nu în ultimul rând la varianta pentru televiziune a  “Minunilor Sfântului Sisoe”. După un timp imaginile realului şi clişeele imaginare, s-au grupat - asemenea avioanelor unei escadrile, ştiut fiind interesul poetului pentru aeronautică – în formaţie şi au plecat, în locul acela doar de ele ştiu.

Luat de cursul neiertător al timpului, am uitat toate acestea şi alte gânduri m-au năpădit, uitând de trecerea prin lume a simpaticului poet cu veston de catifea, închis cazon până în gât; de cel ce - mărunt fiind de stat - purta tocuri “năltuţe”, ce-i dădeau un “ritm de codobatură” (Ionel Teodoreanu). Nici nu mi-aş fii amintit aceste detalii dacă soarta nu m-ar fi îmbarcat, încă o dată, în vagonul de clasa întâia a norocoşilor.
Aşa se face că după câţiva ani am ajuns – între Crăciun şi Anul Nou - din nou în prejma Câmpulugului Muscel; la poalele Muscelelor Argeşului şi în proximitatea Munţilor Iezerului. Am petrecut astfel câteva zile de o frumuseţe tulburătoare în satul Voineşti, aflat la “gura” comunei Lereşti - ea însăşi o minunată poveste, fostă şi prezentă. Decorul era feeric, iar zăpada geruită - la fel ca în vremea tinereţii mele – scârţâia sub talpa încălţărilor. Într-o atare stare tot ce-şi poate dori un “orăşan” este o plimbare cu sania, o drumeţie sau cel puţin o plimbare. Şi cum de la locul în care mă aflam până la Nămăeşti nu era decât “o aruncătură de piatră”, în plus pentru citadinii comozi existând şi curse de maxitaxi, n-am stat prea mult pe gânduri.
Am regăsit satul, pe care nu-l revăzusem după 1989, schimbat. Pe lângă frumoasele case cu arhitectură populară specifică zonei rurale muscelene, au apărut o serie de noi construcţii moderne. Cu etaj, realizate în încântătoare linii arhitectonice, pline de eleganţă, noile case lasă să se întrevadă schimbarea de generaţii şi aspiraţii, pătrunderea confortului şi diminuarea diferenţelor dintre sat şi oraş.
Noul este prezent pretutindeni: în forma şi acoperământul caselor; la noile destinaţi ale unei foste ferme animaliere – acum mică firmă de piese auto din fibră de sticlă; într-o parte dintre chiliile Mănăstirii Nămăeşti, aflate de jur împrejurul schitului rupestru, datând din secolul al XIV-lea; în croiala şi compoziţia, hainelor şi încălţărilor tinerilor, dar mai ales în cea a copiilor.
Cu toate acestea spectrul ruralului nu este alterat, iar oamenii sunt la fel de calzi şi primitori. Ei salută, mai departe, pe toţi cei care-i întâlnesc, iarăşi copii se simt datori a fi utili străinilor veniţi de te miri unde. Aşa s-a făcut că însoţit de o fetiţă nămăeşteancă, frumuşică foc şi cu bujori în obrăjorii de zece ani - ce şi-a abandonat pentru câteva minute săniuşul, am putut s-o găsesc mai repede pe Doamna Mioara, cea care se ocupă de muzeul satului. Pe de asupra, bine şi la timp sfătuit - spre a nu intra, ca la nuntă, în curtea casei ghidului-supraveghetor al Muzeului memorial George Topârceanu - am scăpat cu turul pantalonilor intact.
Îţi mulţumesc micuţă şi drăguţă Madălina, pentru risipa de timp şi pentru grijulia povaţă de a nu mă pune cu zăvozii din curtea străină. Datorită ţie am putut revizita muzeul şi pe de asupra nici nu am simţit muşcăturile gerului în locurile cele mai sensibile, care ar fi putut fi uşor compostate de colţii câinilor de pază.

Dar, deşi noaptea era departe, în aşteptarea Doamnei Mioara Boteanu – ghidul supraveghetor al Muzeului memorial George Topârceanu (amenajat în anul 1958), am rememorat, poate şi datorită statutului meu de drumeţ, poate şi datorită peisajului hibernal, o strofă din “Balada călătorului”: “O, e-atât de bine când pe drumuri ninse / Întâlneşti o casă cu lumini aprinse, / Un ogeac din care se ridică fum, / Când te prinde noaptea călător la drum.”
În ciuda primirii călduroase, atmosfera din interiorul casei cu un cat, acoperită cu şindrilă în stil muscelean, fostă locuinţă a familiei Topârceanu, era - mai ales datorită gerului de afară –destul de rece. Chiar dacă un reşou, cu un singur element valid, încerca timid să ofere - din gălbejitul fir de liţă - o curbă ascendentă gradelor Celsius, efectul era precum cel al chibriturilor fetiţei din poveste, iar atmosfera de un humor topârcean.
Cea care a reuşit mai întâi să ne încălzească sufletele şi mai apoi atmosfera, ce-i drept mai mult la figurat, a fost Doamna Mioara. Nămăeşteancă de fel, entuziasta ghidă ne-a prezentat cu un freamăt şi o emoţie nedisimulate, fotografiile de familie, piesele de mobilier, puşca de vânătoare, volumele cu dedicaţiile unor personalităţi ale vieţii noastre culturale. Comentariile au fost însoţite cu strofe din opera poetului şi cu descrieri ale tablourilor, inspirate de poezia lui George Topârceanu, doamnelor Maria  Frânculescu şi Eliana Pavel.
Chiar dacă se află aici doar de la terminarea liceului, anul 1974, Doamna Mioara Boteanu, pare o rudă îndepărtată a poetului. Cu respect, evlavie şi uşor umor, povesteşte - de parcă i-ar fi cunoscut aievea – despre: părinţii lui George Topârceanu – Ion şi Paraschiva originari din apropierea Sibiului (Ocna Sibiului, respectiv Sălişte); despre poet şi momente importante ale vieţii sale; apoi despre sora acestuia Alexandrina – căreia lumea îi zicea Titi, ca şi despre fiul poetului Gheorghe (viorist empiric şi profesor de vioară la Şcoala de meserii din Câmpulung – după George Călinescu), amândoi trăiţi şi sfârşiţi în sat.
Cu un respect aparte povesteşte despre soţia poetului Victoria Iuga (Dolor). Se simte o undă de admiraţie în glasul Doamnei Mioara, atunci când aminteşte de înţelegerea de care a dat dovadă aceasta după mutarea lui George Topârceanu la Iaşi (1911, la redacţia Vieţii româneşti). Din acel moment cei doi soţi vor întreţine doar o corespondenţă cordială, iar poetul va reveni în fiecare an de Crăciun, Paşti şi în vacanţa de vară la Nămăeşti.

Otiliei Cazimir îi sunt alocate de asemenea un număr de aprecieri mai ales pentru prietenia sinceră cu poetul, pentru grija ce i-a purtat-o în ultima parte a vieţii, dar în mod special pentru interesul faţă de opera nepublicată şi apărută postum.
După prezentarea celor două camere dotate cu diverse obiecte care au aparţinut poetului şi recuperate la organizarea muzeului, de pe te miri unde, suntem rugaţi să coborâm şi să aşteptăm “un bob zăbavă”. Doamna Mioara, coboară şi dânsa - după ce asigură etajul, deschide în grabă uşa unei săliţe, ce aduce prin mireasma merelor aminte de cămara bunicii. Intră pentru câteva secunde şi se întoarce cu braţele pline de mere. “Poftiţi, luaţi, sunt mere din livada poetului !”.
Ne-am simţit asemeni unor urători care-şi iau rămas bun de la gazde. Am spus, fără să putem să ne controlăm de emoţie cuvintele, “mulţumim” şi era cât p’aci să continuăm cu “La anul, şi la mulţi ani!” . Doamna Mioara ca o gazdă bună ce este ne-a asigurat că ne aşteaptă şi în viitor. Am ieşit din mica casuţă privind în stânga la bustul poetului, iar peste umărul acestuia în livada sa de meri. Am înclinat imperceptibil capul, în semn de salut, şi mulţumire pentru omenire. Despărţirea a fost marcată de strângerea delicată a mâinilor uşor amorţite, uşor înroşite, după care gazda ne-a condus conform obiceiului până la poartă.
Am făcut calea întoarsă către intersecţia drumului de Braşov cu cel de Târgovişte, salutându-ne în dreapta şi-n stânga cu trecătorii. Ajunşi în faţa casei Mădălinei, constatăm că copila nu-i, pe semne îngheţată a intrat în vreo cameră unde focul lemnelor uscate fac soba să duduie. Admirăm bradul din faţa casei, frumos împodobit şi ne întrebăm de ce oare localnicii nu-l ţin în casă, aşa cum fac orăşenii. Îmi trece prin cap că nu poate fi decât fie o modalitate de atenuare a durerii bradului de a fi fost smuls din mijlocul pădurii, sau o dorinţă de prelungire a culorii verzi – conservată de frigul iernii, ori poate chiar puţină mândrie, amestecată cu un fel de fudulie că ai un brad aşa de frumos cum ţi l-ai dorit. Ca de obicei se poate să fie câte ceva din toate aceste, sau cu totul altceva ce nici cu gândul nu ne imaginăm măcar.  
Ajunşi la strada mare, constatăm că s-a făcut ora prânzului şi suntem aşteptaţi la masă. În staţia microbuzelor, sunt două maşini gata de drum; norocul ne-a zâmbit, încă o dată. Bag mâna în buzunar, pentru a plăti călătoria, şi dau peste unul din merele din grădina poetului. Plătesc, mă aşez confortabil şi abia acum îmi dau seama că mărul este destul de rece. Eu sunt de asemenea uşor îngheţat, aşa că încerc să mă încovrigesc, zgribulit, pentru a mă mai încălzi un pic. Între timp căldura din maşină mă cuprinde plăcut, dar tocmai am ajuns la intersecţia cu drumul ce duce la Cabana Voina. Cobor şi simt că temperatura frumosului mărul este mai prietenoasă. Promit să-l ascund în bagaje şi să-l duc la Bucureşti, pentru a-mi aminti de frumoasa întâmplare. Lucru pe care l-am şi făcut.
Bună parte din această istorisire este datorată Doamnei  Mioara Boteanu. Tocmai de aceea mă întreb: ce o mai face draga de ea? Dacă se întâmplâ să ştiţi, daţi-mi de veste, vă rog!

Manastirea Bistrita - nemteana

Am avut o chemare lăuntrică către valea îngustă, ascunsă de culmile acoperite cu păduri şi livezi, revărsată prin bogate şi frumoase fâneţe până în poarta uneia dintre cele mai importante ctitorii muşatine. 

Întâmplarea a făcut să ajung acolo doar după mai bine de 20 de ani de la primele imbolduri, deşi - în numeroasele mele drumuri prin ţară  - am trecut în multe rânduri prin intersecţia care printr-un drum comunal îngrijit, după numai doi kilometri, te aduce în faţa bisericii voievodale a Mănăstirii Bistriţa. Abia în vara anului 1998, de hramul ”Adormirea Maicii Domnului”, printr-o fericită întâmplare - şi prin bunăvoinţa fratelui meu George - am poposit la ctitoria celor cinci domni muşatini şi singura necropolă voievodală nemţeană.

 Aşezată la şapte kilometri de municipiul Piatra Neamţ, Mănăstirea Bistriţa este una din cele mai vechi, mai bine conservate şi păstrate, aşezări monahale din ţara noastră. Imaginea actuală se datorează în bună parte lucrărilor de restaurare perpetue din intervalul 1967-1984, cât şi grijii cu care este păstrată şi îngrijită de către monahii. 

După tradiţie primul ctitor al mănăstirii este considerat Petru I Muşat, presupunându-se că el ar fi „durat” aici un schit de lemn, pe locul actualei biserici. Urmaşii săi, Ştefan şi Roman Muşat, au întărit această aşezare monahală.

Adevăratul ctitor este, însă, marele – atât prin măsura faptelor, cât şi dimensiunea intervalului domniei – voievod Alexandru cel Bun, fiul lui Roman I Muşat şi al Anastasiei Doamna; cel care urcat pe tron la 1400 - cu sprijinul altui domn glorios, din Muntenia de astă dată, Mircea cel Bătrân -  a reuşit să lase urmaşilor, după 31 de ani de domnie, o ţară respectată de vecini, ce se întindea “de la munte până la mare” (până la Dunăre şi Mare – cu cetăţile Chilia şi Cetatea Albă – în sud şi până în Pocuţia în nord). Alexandru cel Bun zideşte aici, la 1402, o impunătoare biserică de piatră – cu hramul Adormirea Maicii Domnului – pe care o şi alege ca loc de veşnică odihnă, pentru el şi familia sa. Odată cu biserica sunt construite chilii pentru călugări, un turn-clopotniţă şi o casă domnească.

După ctitor, nepotul acestuia Ştefan cel Mare ridică o frumoasă clopotniţă (1498), prevăzută la etaj cu un mic paraclis domnesc închinat Sfântului Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava, protectorul Moldovei. Marele domn donează mănăstirii două clopote – unul (200 kg.) realizat la Lvov, în 1491, iar cel de-al doilea (800 kg.) turnat de meşterii “măriei sale” la mănăstire, din bronz şi argint, 1494 – care au sunat mai bine de cinci secole <<şi la bine şi la rău>>, chemând poporul şi la rugăciune, dar şi la apărarea gliei strămoşeşti.

Următorul ctitor al Mănăstirii Bistriţa este Petru Rareş, fiul lui Ştefan cel Mare, care între anii 1541-1546, reface integral zidul de incintă şi turnul de intrare, zideşte o nouă casă domnească (în partea de vest) pe care o împodobeşte cu frescă în interior, adaugă o clădire de piatră (în unghiul de sud-vest) - care a fost şcoală domnească până în secolul XIX-lea, iar mai apoi a fost transformată în chilii, iar în sfârşit <<reînnoieşte din temelii>> biserica – pe care <<o înfrumuseţează şi pe dinăuntru şi pe dinafară>>.

Ultimul dintre domnii care şi-au adus aportul la dezvoltarea acestui locaş, considerat ctitor înnoitor al Mănăstirii Bistriţa este Alexandru Lăpuşneanu, ginerele şi urmaşul la domnie al lui Petru Rareş, el a zidit în întregime biserica (1554), aşa cum reiese şi din inscripţia fixată în peretele dinspre sud. Construcţia înnoită a bisericii se păstrează în bună stare până astăzi.

 

 

Trecerea anilor a lăsat urme asupra aspectului şi statutului mănăstirii; aceasta a fost asediată, devastată, degradată de a lungul secolelor, ori transformată în spital de răniţi (1916-919) sau orfelinat (1919-1925). De fiecare dată însă, prin credinţa şi pasiunea celor care au înconjurat şi sprijinit biserica, mănăstirea a renăscut continuându-şi misiunea, şi realizându-şi menirea. Aşa am cunoscut-o şi eu, aşezată între: Dealul Cetăţuia – îmbrăcat cu păduri de stejar şi molid, Platoul lui Petru Rareş şi Muntele Simion – locuit de către călugării sihastri încă din secolul al XIV-lea, şi străjuită de Obcina Ciprianei.

La primul meu popas la Mănăstirea Bistriţa era zi de hram, şi drept urmare nu am putut încălca dorinţa şi tradiţia de a lua masa aici. După câteva ore de excepţie, petrecute în sufrageria Casei Domneşti a lui Alexandru cel Bun, înnoită de Petru Rareş şi restaurată în anul 1982, am mulţumit pentru ospitalitate şi m-am despărţit de participanţii la hram şi de generoasele mele gazde. Am coborât scările de piatră, ale Casei Domneşti, străjuite de două cupe de piatră ce adăposteau tulpinile suple şi fragile, înnobilate de cupe ce răspândeau un miros tulburător, ale unor preafrumoşi crini albi. Parfumul mi-a pătruns în plămânii care doreau să păstreze mireasma florilor, ce inundau de altfel întreaga curte a vechiului locaş de cult. Minunat  parfum, binecuvântată inundare!

 

În drumul spre Turnul de poartă, am lăsat în dreapta Şcoala Domnească ridicată de Petru Rareş, astăzi adăpostind Colecţia de obiecte istorice şi de artă bisericească, m-am înclinat către stânga – locul unde se află statuia din marmură albă a Voievodului Alexandru cel Bun (inaugurată la împlinirea a 550 de ani de la moartea marelui domnitor-1982) şi mai apoi mi-am continuat drumul spre parcarea din faţa mănăstirii. Parcurgând apoi calea de revenire spre Moineştiul natal, am trecut printre casele albe bordate cu minunate curţi pline de flori frumos colorate, ale ţăranilor din satul Bistriţa, după care am cotit la stânga spre Piatra Neamţ. Până acasă am fost bântuit de amintirile personajelor atât de celebre care au călcat pământul pe unde petrecusem doar o după amiază deosebit de plăcută şi în acelaşi timp educativă. 

Am refăcut drumul de întoarcere în această vară, când fugind de teribilele călduri ale lui august am petrecut câteva zile în Moldova de mijloc (sau de sub munte). De astă dată nu am mai dorit să profităm de ospitalitatea gazdelor bistriţene, şi petrecând mai multe momente meditative am adus pioase omagii la mormintele: Mitropolitului Atanasie, cronicarului Grigore Ureche, marelui vornic din Ţara Românească Ivaşcu Golescu, Doamnei Ana (Neacşa) - cea dintâi soţie a lui Alexandru cel Bun, Alexandru I Muşat (cel Bun), Alexandru  Voievod (Alexăndrel) - cel dintâi fiu al lui Ştefan cel Mare (rănit la Războieni - 1476), Doamnei Maria-soţia lui Ştefan Lăcustă, cea cunoscută din orele de literatură cu numele de Doamna Chiajna, celui dintâi Mitropolit al Moldovei Iosif Muşat. Am rememorat cu această ocazie o serie din paginile cărţilor de istorie, ori ale celor de limbă română şi am scăpat de căldura toridă de afară. 

 

 

Drumul către casa părintească trecea şi de astă dată, după reşedinţa de judeţ nemţeană, prin Bacău. Ne-am oprit pentru câteva momente în prejma fostei Pieţe Aroneanu, unde la extremitatea sa nordică se afla o statuie a ctitorului Mănăstiri Bistriţa, Voievodul Alexandru cel Bun. Mi-am amintit cu această ocazie de prima atestarea documentară a localităţii (1408) şi de precizarea într-un document de la 1431, de existenţa unui nucleu husit (refugiaţi din Ungaria şi Polonia) toleraţi de către domnitorul „cel Bun”.