Manastirea Bistrita - nemteana

Am avut o chemare lăuntrică către valea îngustă, ascunsă de culmile acoperite cu păduri şi livezi, revărsată prin bogate şi frumoase fâneţe până în poarta uneia dintre cele mai importante ctitorii muşatine. 

Întâmplarea a făcut să ajung acolo doar după mai bine de 20 de ani de la primele imbolduri, deşi - în numeroasele mele drumuri prin ţară  - am trecut în multe rânduri prin intersecţia care printr-un drum comunal îngrijit, după numai doi kilometri, te aduce în faţa bisericii voievodale a Mănăstirii Bistriţa. Abia în vara anului 1998, de hramul ”Adormirea Maicii Domnului”, printr-o fericită întâmplare - şi prin bunăvoinţa fratelui meu George - am poposit la ctitoria celor cinci domni muşatini şi singura necropolă voievodală nemţeană.

 Aşezată la şapte kilometri de municipiul Piatra Neamţ, Mănăstirea Bistriţa este una din cele mai vechi, mai bine conservate şi păstrate, aşezări monahale din ţara noastră. Imaginea actuală se datorează în bună parte lucrărilor de restaurare perpetue din intervalul 1967-1984, cât şi grijii cu care este păstrată şi îngrijită de către monahii. 

După tradiţie primul ctitor al mănăstirii este considerat Petru I Muşat, presupunându-se că el ar fi „durat” aici un schit de lemn, pe locul actualei biserici. Urmaşii săi, Ştefan şi Roman Muşat, au întărit această aşezare monahală.

Adevăratul ctitor este, însă, marele – atât prin măsura faptelor, cât şi dimensiunea intervalului domniei – voievod Alexandru cel Bun, fiul lui Roman I Muşat şi al Anastasiei Doamna; cel care urcat pe tron la 1400 - cu sprijinul altui domn glorios, din Muntenia de astă dată, Mircea cel Bătrân -  a reuşit să lase urmaşilor, după 31 de ani de domnie, o ţară respectată de vecini, ce se întindea “de la munte până la mare” (până la Dunăre şi Mare – cu cetăţile Chilia şi Cetatea Albă – în sud şi până în Pocuţia în nord). Alexandru cel Bun zideşte aici, la 1402, o impunătoare biserică de piatră – cu hramul Adormirea Maicii Domnului – pe care o şi alege ca loc de veşnică odihnă, pentru el şi familia sa. Odată cu biserica sunt construite chilii pentru călugări, un turn-clopotniţă şi o casă domnească.

După ctitor, nepotul acestuia Ştefan cel Mare ridică o frumoasă clopotniţă (1498), prevăzută la etaj cu un mic paraclis domnesc închinat Sfântului Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava, protectorul Moldovei. Marele domn donează mănăstirii două clopote – unul (200 kg.) realizat la Lvov, în 1491, iar cel de-al doilea (800 kg.) turnat de meşterii “măriei sale” la mănăstire, din bronz şi argint, 1494 – care au sunat mai bine de cinci secole <<şi la bine şi la rău>>, chemând poporul şi la rugăciune, dar şi la apărarea gliei strămoşeşti.

Următorul ctitor al Mănăstirii Bistriţa este Petru Rareş, fiul lui Ştefan cel Mare, care între anii 1541-1546, reface integral zidul de incintă şi turnul de intrare, zideşte o nouă casă domnească (în partea de vest) pe care o împodobeşte cu frescă în interior, adaugă o clădire de piatră (în unghiul de sud-vest) - care a fost şcoală domnească până în secolul XIX-lea, iar mai apoi a fost transformată în chilii, iar în sfârşit <<reînnoieşte din temelii>> biserica – pe care <<o înfrumuseţează şi pe dinăuntru şi pe dinafară>>.

Ultimul dintre domnii care şi-au adus aportul la dezvoltarea acestui locaş, considerat ctitor înnoitor al Mănăstirii Bistriţa este Alexandru Lăpuşneanu, ginerele şi urmaşul la domnie al lui Petru Rareş, el a zidit în întregime biserica (1554), aşa cum reiese şi din inscripţia fixată în peretele dinspre sud. Construcţia înnoită a bisericii se păstrează în bună stare până astăzi.

 

 

Trecerea anilor a lăsat urme asupra aspectului şi statutului mănăstirii; aceasta a fost asediată, devastată, degradată de a lungul secolelor, ori transformată în spital de răniţi (1916-919) sau orfelinat (1919-1925). De fiecare dată însă, prin credinţa şi pasiunea celor care au înconjurat şi sprijinit biserica, mănăstirea a renăscut continuându-şi misiunea, şi realizându-şi menirea. Aşa am cunoscut-o şi eu, aşezată între: Dealul Cetăţuia – îmbrăcat cu păduri de stejar şi molid, Platoul lui Petru Rareş şi Muntele Simion – locuit de către călugării sihastri încă din secolul al XIV-lea, şi străjuită de Obcina Ciprianei.

La primul meu popas la Mănăstirea Bistriţa era zi de hram, şi drept urmare nu am putut încălca dorinţa şi tradiţia de a lua masa aici. După câteva ore de excepţie, petrecute în sufrageria Casei Domneşti a lui Alexandru cel Bun, înnoită de Petru Rareş şi restaurată în anul 1982, am mulţumit pentru ospitalitate şi m-am despărţit de participanţii la hram şi de generoasele mele gazde. Am coborât scările de piatră, ale Casei Domneşti, străjuite de două cupe de piatră ce adăposteau tulpinile suple şi fragile, înnobilate de cupe ce răspândeau un miros tulburător, ale unor preafrumoşi crini albi. Parfumul mi-a pătruns în plămânii care doreau să păstreze mireasma florilor, ce inundau de altfel întreaga curte a vechiului locaş de cult. Minunat  parfum, binecuvântată inundare!

 

În drumul spre Turnul de poartă, am lăsat în dreapta Şcoala Domnească ridicată de Petru Rareş, astăzi adăpostind Colecţia de obiecte istorice şi de artă bisericească, m-am înclinat către stânga – locul unde se află statuia din marmură albă a Voievodului Alexandru cel Bun (inaugurată la împlinirea a 550 de ani de la moartea marelui domnitor-1982) şi mai apoi mi-am continuat drumul spre parcarea din faţa mănăstirii. Parcurgând apoi calea de revenire spre Moineştiul natal, am trecut printre casele albe bordate cu minunate curţi pline de flori frumos colorate, ale ţăranilor din satul Bistriţa, după care am cotit la stânga spre Piatra Neamţ. Până acasă am fost bântuit de amintirile personajelor atât de celebre care au călcat pământul pe unde petrecusem doar o după amiază deosebit de plăcută şi în acelaşi timp educativă. 

Am refăcut drumul de întoarcere în această vară, când fugind de teribilele călduri ale lui august am petrecut câteva zile în Moldova de mijloc (sau de sub munte). De astă dată nu am mai dorit să profităm de ospitalitatea gazdelor bistriţene, şi petrecând mai multe momente meditative am adus pioase omagii la mormintele: Mitropolitului Atanasie, cronicarului Grigore Ureche, marelui vornic din Ţara Românească Ivaşcu Golescu, Doamnei Ana (Neacşa) - cea dintâi soţie a lui Alexandru cel Bun, Alexandru I Muşat (cel Bun), Alexandru  Voievod (Alexăndrel) - cel dintâi fiu al lui Ştefan cel Mare (rănit la Războieni - 1476), Doamnei Maria-soţia lui Ştefan Lăcustă, cea cunoscută din orele de literatură cu numele de Doamna Chiajna, celui dintâi Mitropolit al Moldovei Iosif Muşat. Am rememorat cu această ocazie o serie din paginile cărţilor de istorie, ori ale celor de limbă română şi am scăpat de căldura toridă de afară. 

 

 

Drumul către casa părintească trecea şi de astă dată, după reşedinţa de judeţ nemţeană, prin Bacău. Ne-am oprit pentru câteva momente în prejma fostei Pieţe Aroneanu, unde la extremitatea sa nordică se afla o statuie a ctitorului Mănăstiri Bistriţa, Voievodul Alexandru cel Bun. Mi-am amintit cu această ocazie de prima atestarea documentară a localităţii (1408) şi de precizarea într-un document de la 1431, de existenţa unui nucleu husit (refugiaţi din Ungaria şi Polonia) toleraţi de către domnitorul „cel Bun”.