Despre mine

Fotografia mea
Născut la Moineşti (dupa ce fusese conceput la Bacău ori Piatra Neamt) de aici: MOINEŞTEANU. A făcut "cătănia" la Rădăuţi şi Iaşi, iar mai apoi s-a oprit la București. Atras de turism: practicat, teoretizat, predat și seminarizat, scris de și despre subiect, mai bine de 35 ani (continu intre 1976 - 1994 şi din când, în când - pentru cei dragi, chiar şi acum); "en passant" pe la vreo 4 companii de turism - cea mai cunoscută Nouvelles Frontieres - Simpaturism (unde a petrecut câţiva ani plini de "efervescenţă şi romantism revoluţionar"). Se numără printre inițiatorii turismului rural şi ecoturismului, din România.

luni, 30 aprilie 2012

Pornind de la o nuntă

Istorioara despre care vreau să aflaţi s-a petrecut undeva pe Valea Râului Târgului, în imediata apropiere a Câmpulungului Muscel. De aici din partea estică a oraşului - unde se produceau autoturismele de teren ARO, o şosea asfaltată ce urcă spre munţii Iezer-Păpuşa, trece prin satele Voineşti, Lereşti şi Pojorâta, oprindu-se apoi după aproximativ 12 kilometri la Cabana Voina aflată sub vârful Văcarea (2068 m). Localităţile sunt mari şi frumoase, păstrătoare de case în stilul tradiţional muscelean şi de obiceiuri care de care mai spectaculoase. La Voineşti există de asemenea un Ateneu cultural cu o bogată activitate şi o interesantă colecţie muzeală cu profil etnografic.

Ateneu cultural Lereşti

Lereştiul este unul dintre satele turistice cu vechi tradiţii din ţara noastră, el este şi reşedinţa comunei cu acelaşi nume, iar arhitectura populară l-a făcut remarcat prin simţul artistic deosebit al construcţiilor, făcându-l să rivalizeze cu multe orăşele de munte. Nu lipsit de importanţă este faptul că în anul 1974, când printr-un decret era interzisă cazarea turiştilor străini în locuinţe particulare, o ordonanţă a fostei puteri politice (Cancelaria PCR) realiza o breşă pentru cinci localităţi rurale, una dintre acestea fiind Lereşti. Oare ce ar fi putut determina autorităţile comuniste să revină în acest mod asupra deciziei general valabile în relaţiile cu străinii? Se pare că la baza acestei “flexibilităţi” au stat americanii. Da, da, aşa cum aţi citit americanii. Dar să intrăm în poveste.
Se spune că în vara anului 1971, la Lereşti era mare nuntă, mare. Conform tradiţiei principalele personaje ale zilei erau în ordine: mirele şi mireasa, vornicii (care invită la nuntă, conduc alaiul şi rostesc oraţia de nuntă) şi bine înţeles nuntaşii. Aşa cum este obiceiul, după luarea miresei, alaiul inundase drumul mare, dintr-o margine în alta a sa, şi cântând şi chiuind se îndrepta spre biserică unde avea să aibă loc cununia religioasă. Veselie mare, cântec, joc şi voie bună, căci se mergea la cununie.
Tocmai în acest timp dinspre Câmpulung se îndrepta către Cabana Voina, o maşină având la bord doi tineri. Din păcate nu pot să vă spun ce marcă sau culoare avea. Cert este că era o marcă inaccesibilă românului de rând, străină - ca şi ocupanţii săi, şi claxona precum un vapor. Oare ce voiau acei străini? De bună seamă, să se elibereze drumul şi să-şi vadă liniştiţi de drum. Poate chiar erau uşor speriaţi, căci toată suflarea satului era în drumul mare, dând senzaţia unei mici ambuscade.
De partea cealaltă a scenei nuntaşii nu aveau nici o treabă, îşi derulau liniştiţi datina, iar pentru ca mirilor să le meargă bine, vornicii călăreţi au început a da roată maşinii îmbiind străinii să “pupe” plosca. E drept că nici unul dintre vornici nu vorbea limba străinilor, dar plosca, frumos împodobită, pântecoasă, licoroasă şi ispititor mirositoare a făcut cu ochiul străinului. Tânărul bărbat a înţeles printr-un universal semn al balansării mâinii drepte, cu degetul mare întins şi uşor arcuit, spre buze că este rost de gustat ceva. La simţirea mirosului de ţuică, nici n-a mai stat pe gânduri, ba a întins politicos plosca şi însoţitoarei sale. Astfel se dovedea încă o dată că oamenii se pot înţelege şi fără vorbe, iar vornicii probaseră cu nu fuseseră aleşi fără de temei.
Dar adevărata poveste abia acum începe, căci străinii crezând că după ce şi-au jucat rolul (gustând din conţinutul ploscă-i) pot să-şi continue drumul, nu înţelegeau de ce sunt invitaţi să coboare din maşină. Mai mult toată lumea încerca să spună câte ceva, sperând că barăm unul dintre toţi cei de faţă va găsi o modalitate de comunicare. Ce mai la deal, la vale, privind de pe margine aveai impresia unui nou Turn al lui Babel. Şi în această tragicomică situaţie, ocrotitorul tuturor oamenilor aduce liniştea în mica comunitate.
Alaiul făcuse totuşi o bună bucată de drum către biserică, dar de la apariţia perturbatorilor bătu-se pasul pe loc. Părintele, îngrijorat, ieşise în întâmpinarea nuntaşilor, poate atras şi de “năvalnicul vuiet ce venea de pe drum”. Atmosfera se va relaxa de îndată ce preotul va constata că cei doi străini vorbeau limba engleză, pe care dânsul o cunoştea de asemenea. Astfel străinii vor afla că tocmai au fost invitaţi la o tradiţională nuntă românească. În primă fază aceştia vor declina invitaţia. Dar sătenii au o idee, care este susţinută de apariţia ca din pământ a şefului de post. În România conducerea autoturismelor după consumul de băuturi alcoolice este interzisă. Aşa că cei doi pot să-şi continue drumul spre Cabana Voina doar pe jos. Există, ca-n toate poveştile româneşti, şi o altă posibilitate: să participe la nuntă şi să-şi reia drumul după aceea. Bine înţeles că în această situaţie şeful de post va uita şi de usturătoarea amendă pe care ar trebui să o aplice.
Nu se ştie, dacă cei doi tineri au acceptat invitaţia, vrăjiţi fiind de frumuseţea costumelor ori a muzicii, dat fiind interesul lor pentru tradiţii şi bucuria comunicării în propria lor limbă, sau pur şi simplu că ţuica din plosca vorniceilor le transmisese o stare de linişte şi acceptare a noii comunităţi în care erau uşor, uşor asimilaţi. Cert este că după cununie au participat la nunta propriu-zisă, au golit pahare, tăvi cu mâncare şi au gustat din toate bunătăţile special pregătite pentru acest eveniment. Preotul le-a ţinut companie în tot acest timp.
La un moment dat, după ce tânărul şi parohul goliseră ceva pahare, mai ales tânărul. Părintele este întrebat: cum de ştie englezeşte ? Răspunsul vine simplu, pentru că a învăţat la şcoală. Descoaserea continuă cu altă întrebare: de unde a căpătat acest accent, uşor american ? Şi cum era de aşteptat, faţa bisericească răspunde că de la filmele americane, pe care le-a vizionat. Entuziasmat tânărul american - după cum bine bănuiaţi - îşi continuă tirada dorind să ştie: care dintre filmele americane sunt cel mai mult îndrăgite de preot? Westernurile, vine prompt răspunsul părintelui, pentru că în aceste filme binele învinge întotdeauna răul. Ultima curiozitate a americanului, ultra flata, este legată de personajul cel mai îndrăgit din westernuri. Preotul răspunde, în mod evident, şeriful. Motivând că acesta este cel care luptă pentru respectarea şi apărarea legii.
Într-o explozie de curiozitate, americanul mai vrea să ştie: dacă preotului i-ar place să fie şerif ? Răspunsul este unul plin de sinceritate: bineînţeles că da! La care replica tânărului american aflat într-o stare ultrabahică este: ei bine atunci ai să fii şerif!
Nunta se sfârşeşte, nuntaşii se despart urând “casă de piatră” tinerilor căsătoriţi, după care fiecare pornesc pe la casele lor, iar americanii spre Voina.
Cele povestite aproape fuseseră uitate. Deşi lumea la Lereşti măsura acuma timpul cu “venirea americanilor”; mai precis cu “până la venirea americanilor” şi apoi cu “după plecarea americanilor ”. Când într-o zi preotul fu înştiinţat de şeful de post că trebuie să meargă la Câmpulung la Securitate.
Mai mult decât orice cetăţean, preotul se duse cu inima deschisă. Odată ajuns fuse întrebat – nu ştiu să vă spun dacă cu sau fără “ajutoare de memorie” – de unde şi până unde are relaţii cu străinii, de are rude în străinătate, dacă a fost racolat de vreo agentură străină – când şi cum ? Preotul: nu şi nu, până când epuizaţi respectivi anchetatori îi aruncă verde în faţă. Păi de ce nu primim şi noi pachete din America, dacă e pe aşa ? Dintr-o dată preotul sa luminat la faţă şi a povestit istoria cu nunta la care participaseră cei doi americani. Nu ştiu cum s-a finalizat ancheta şi cum s-a întâmplat de preotul din Lereşti, a intrat în posesia pachetului şi a scrisorii din Statele Unite ale Americii. Dar pot să vă spun că pachetul conţinea tot ce face parte din ţinuta unui şerif şi o licenţă de liberă practică a acestei îndeletniciri, căci în America (şi nu numai acolo) aproape totul se poate cumpăra. În scrisoare americanul spunea că nu şi-a uitat promisiunea, ba mai mult că a ţinut să o onoreze. Peste acestea îl anunţa pe preot să se pregătească de nuntă, căci va veni să se căsătorească la Lereşti. Totodată îi ruga pe mirii la a căror nuntă participase să le fie naşi, lui şi viitoarei soţii.
Se spune că americanul şi-a ţinut şi această promisiune, ba mai mult că a povestit despre România şi altor americani care în anii ce au urmat au venit, pentru a cunoaşte România, Lereştiul şi pe şeriful de aici.


Aceasta a fost legenda. Realitatea a consemnat totuşi existenţa unui anume domn Harry W. Morgan, preşedinte al Fundaţiei “American Council for Nationalites Services” (A.C.N.S.) care şi-a ales loc de căsătorie cu doamna Cappy Morgan tocmai satul Lereşti. Nunta lor a fost organizată în anul 1972, într-un autentic stil românesc. Urmare acestui eveniment câteva mii de tineri americani au vizitat România. Tinerii americani, cunoscuţi în ţara noastră sub denumirea de “Ambasadorii Prieteniei”, erau pasionaţi de muzică. În cadrul fiecărei vizite realizate în România ei au încercat ca prin intermediul muzicii să transmită spiritualitatea americană, fixată în cântece şi dansuri, în folclor şi arta nouă.
Din câte îmi amintesc eroi acestor rânduri au fost primiţi la cel mai înalt nivel al perioadei comuniste. Jurnalele de actualităţi, de la cinematograf sau cele televizate prezentau fiecare sosire a tinerilor americani în România. De bună seamă că propaganda comunistă ar fi putut manipula aceste evenimente tocmai din dorinţa de a crea o imagine favorabilă, a regimului comunist în lumea occidentală. Din câte cunosc iniţiativa lui Harry W. Morgan a încetat în jurul anilor ’80, iar americanul se pare că a decedat câţiva ani mai târziu.
Nu deţin informaţii despre câţi băieţi sau fete din Lereşti au plecat în America urmare a părţii reale a poveştii, cert este că Lereştiul de astăzi este mai frumos decât cel din anii ’70. Comuna are la intrare şi la ieşire însemnele de localitate în care se practică activitatea de turism rural. După numărul orăşenilor care sosesc aici la sfârşit de săptămână, de sărbători sau în vacanţe îţi poţi da seama că aşa şi stau lucrurile. Însă din păcate, privirea mea obosită, nu a remarcat nici o gospodărie sau pensiune turistică marcată sau semnalizată că ar practica această formă de turism. Despre o hartă a localităţilor cu dispunerea gazdelor şi a punctelor de interes turistic, iarăşi nu poate fi vorba. Am zărit în schimb pe ici colo mici inscripţii, pe mici plăcuţe de lemn: Camere de închiriat. Deci câte ceva se ştie şi se mişcă.
Până la o nouă sosire a americanilor – şi nu numai, sau cel puţin până la o înviorare a activităţilor turistice, Lereştiul rămâne o comună frumoasă, care poate concura cu multe orăşele de munte, punct de trecere către Cabana Voina (950 m), situată la poalele Munţilor Iezer-Păpuşa.

miercuri, 18 aprilie 2012

Vine Duminica Tomii(Paştele cel Mic)


Ceea ce vă voi povesti se petrece într-un vechi oraş românesc - cu legături multiple cu germanii şi, în opinia mea mai important din punct de vedere turistic decât Karlsruhehttp://puiunistoreanu-moinesteanu.blogspot.com/2012/04/trecut-si-echinoctiul-asta.html – unde o anume tradiţie face să vibreze, cel puţin, sufletul populaţiei localnice. 
Necunoscătorii, cei străini de Braşov – căci despre el este vorba – privesc uimiţi, fotografiază sau filmează, pun fel de fel de întrebări ori sunt supăraţi pentru deturnarea traseelor sau blocarea accesului pentru aproximativ o oră în zona centrală a oraşului.


Procesiunea, datină străveche(cu izvoare de dincolo de secolul XVIII, dar cu ritualul actual transformat şi reglementat în secolul XIX) şi cu importanţă din ce în ce mai diminuată, scoate în stradă destui “gură-cască” şi înveseleşte oraşul.

Muzeul Junilor din curtea Bisericii Sfântul Nicolae

Marea parte a “cunoscătorilor” ştiu doar de alaiul călare din Duminica Tomii(Paştele cel Mic) - ce până pe la jumătatea secolului actual se desfăşura în Miercurea Paştilor, care încântă ochii spectatorilor parăzii în special prin frumuseţea şi eleganţa costumelor.


Puţini sunt aceia, în afara iniţiaţilor, care cunosc că junii tineri au parte de o întreagă săptămână de manifestări – începând cu Duminica Paştilor(când se constituie oficial ceata de juni, a cărei strângere şi iniţiere a debutat la Buna Vestire), urmată de udatul sau stropitul fetelor din Lunea Paştilorhttp://puiunistoreanu-moinesteanu.blogspot.com/2012/04/fetele-precum-florile.html, apoi continuată joi şi vineri cu alte ceremonii(aruncarea în ţol, botezul junilor, îngroparea vătafului) ce au un pronunţat caracter ritualic şi iniţiatic, suprapus pe caracterul profund creştin al zilelor în care se desfăşoară.


În ultima vreme, manifestarea în sine – decriptată, de obicei, doar de către presa locală şi Biserica din Şcheii Braşovului – atrage mai puţini turişti decât alte două manifestări ale primăverii, mai puţin încărcate de tradiţie – numim aici Sărbătoarea Liliacului şi pe cea din Poiana Narciselor.


Nu încercăm să învinuim pe cineva, sau să deplângem o anume stare, care s-ar putea numi şi dezinteres, lipsă de imaginaţie, ori neorientare faţă de piaţă şi de valoarea tradiţiei pusă în slujba binelui general, respectiv a dezvoltării generale. Se vor găsi probabil voci care să spună ca o astfel de manifestare este singulară. Vor fi, probabil, oameni care să ne invite să ne ocupăm noi de punerea în operă sau valoare…

Dacă numai atât se va fi obţinut, sau şi mai puţin doar o reflecţie, la tema  datinilor considerăm că tot nu e puţin. Totuşi apreciez că şi faţă de evenimentul descris, şi faţă de noutăţile oraşului, se face prea puţin din punctul de vedere al promovării, comunicării, punerii în valoare. Să se considere oare că, asemeni vinului şi tradiţiilor, doar trecerea timpului decantează valoarea? 
Nonconformist, şi un pic “Gică Contra”(cum altfel s-ar putea acum când se apropie duminica hărăzită Tomei necredinciosului?!?) cred - la fel ca şi în fotbal, că trebuie să visăm, cutezând. Astfel datinile vor putea să  învioreze ambianţa turistică cel puţin acolo unde acestea există; unde s-au pierdut sau n-au existat, ele datinile trebuie redescoperite ori pur şi simplu inventate.


Oamenilor nu le este dragă viaţa obişnuită, ternă, fără posibilitate de inovare ori înviorare! Cu atât mai puţin turiştilor, iar la Braşov se poate mai mult pentru că el este prin excelenţă un centru turistic(nu numai pentru că se află în centrul României ce poate deveni destinaţie turistica importantă).

joi, 5 aprilie 2012

EL poetul, suflet calator...


Primavara mi-a încălzit inima, apoi mi-a parfumat sufletul si mi-a adus – de parca l-as fi pierdut vreo data – dorul de ducă, cu viteza de nălucă și cu dorința de a vedea - cu ochi de melc-codobelc - cum se răsfață brazda sub trecerea plugului, cum iese firul ierbii, iar mai apoi cum fragede și timide mijesc din boboci florile îmbălsămând pe buni - dar dar în egală măsura pe cei mai putini buni(copii si nepoti) - pe frumosi si pe cei obisnuiti ori mai putin normali, doar-doar totul o fi vara asta mai bine. Peste aceasta explozie de culoare si parfum, se aseaza - cu intensitate crescand si acorduri vechi ori noi – cantul pasarilor, pasaruicilor si pasarelelor. Sufletul iti tresalta de bucurii nejustificate material si umbli haihui, nauc si-n casa intri doar sa te odihnesti.
 
 
Am trait aceasta stare si vara aceasta, dar parca cu oarecare marita intensitate, data fiind sansa de a fi cateva zile in “dulcele targ al Iesilor”. Am trecut atunci aproape peste tot pe unde pasii LUI ai POETULUI NEPERECHE au atins aleele, potecile, pietrele si celelalte caldaramuri ale capitalei moldave. Negasindu-mi un companion de cursa - mai mult sau mai putin lunga – n’am intrat la Bolta Rece, ci am trecut doar am trecut pe la poala sa si a Copoului. Am revazut din nou “plopii fara sot” si ajungand in varful dealului de la Bucium am trecut cu vederea peste intreg orasul, care o data cu parfumul proaspat al florilor de tei ma trecea in pragul melancoliei, din urma plecarii LUI, a Eminescului.

As minți dacă n’aș recunoaște deschis că această lipsă a sa - care în scurtă vreme avea sa pornească o noua și dureroasă verigă a lanțului ce ne apropie și separă, el EXISTÂND dar ne mai fiind aici – m-a dus cu gândul la marcarea, in mijloc de iunie a 133 ani de la intrarea poetului în eternitate. Întâmplarea face ca unul din locurile prin care se face trecerea în cealaltă parte a lumii să se numească la Iași chiar Eternitatea; însă EL nealegând – ci așa cum li se întâmpla tuturor celor deosebiți, nimerindu-I-se – a trecut spre nemurire, la București, așezându-se
apoi “peste măsura de obosit” la Bellu(Cimitirul Șerban Vodă). Dar Eminescu n’a murit ci - ca mai tot timpul - a plecat undeva, poate intr-o calatorie catre intreaga lume, catre locurile unde a mai fost si unde atunci nu se stia ca EL este ori poate spre locurile unde - deși netrecând pe acolo – oamenii îl știu ca este.
 
Mormântul lui Mihai Eminescu. Basorelieful din medalion sculptat de Ion Georgescu
 Îmi dau seama acum ca, chiar dacă nimeni nu s-a ocupat in mod special de acest aspect al vieții poetului, EL a fost un mare cutreierător (“fiind băiet păduri cutreieram…”) și un neostenit călător. La inceput calatori in jurul casei de la Ipotești, prin pădurile din prejma acesteia, la balta unde se scalda ori dădea războaie cu broaștele; crescând mai apoi pleca pentru scoala la Cernauti(1859-1863), de aici la Sibiu, se pare ca trecu de asemenea pe la Brasov(impreuna cu trupa de teatru Tardini-Vlădicescu), de unde veni la Botosani(1864-1865), ca mai apoi sa se reantoarca la Cernauti(1865-1866). 
 
Plăcuța de pe casa din Viena în care a locuit Eminescu (Kollergasse 3)
 Dupa moartea lui Aron Pumnul, in vara anului 1866 Eminescu paraseste Cernautul, plecand – dupa spusele lui George Calinescu – “pe jos, cu un bat in mana” si cu “un strait pe umar” spre Ardeal. Itinerarul său se pare a fi urmat Valea Dornei, apoi pe apa Mureșului pana la Târgul Mureș. Aici fu luat în trăsura, de doi seminariști îmbrăcați - în costume populare, pana la Blaj – locul considerat de poet a fi cel “de unde a răsărit soarele romanismului”. După ce saluta – asemeni lui Asachi la Roma – din varful Hulei, Mica Roma poetul pleca in august la Alba Iulia - unde se ținea adunarea “Asociațiunii”- abatandu-se insa si prin Bucerdea-Granoasa(Satul natal a lui Maiorescu). Drumul poetului continua spre Sibiu de unde trimis de N.Densusianu ajunse la popa Bratu(bunicul dinspre mama a lui Octavian Goga) din Rășinari, care-l dadu in grija unui taran pentru a-l trece peste munti. In “regat” drumurile poetului – însoțind trupele de teatru ale lui Iorgu Caragiale si Pascaly – trecura pe la Giurgiu, Bucuresti si majoritatea oraselor muntene(1867). Anul urmator incepu din mai un turneu cu trupa lui Pascaly in Ardeal, trecand prin Brașov, Sibiu, Lugoj, Timișoara, Arad, Oravița. După ce la recomandarea lui Pascaly, poetul este angajat la Teatrul National din București(29 septembrie 1868), pleaca cu trupa intr-un turneu in Moldova, pana la Cernăuți. “Cules de pe drumuri” de catre tatal sau Gheorghe Eminovici, este trimis pentru continuarea studiilor la Viena. 
Casa în care a locuit Eminescu la Viena
 Va reveni insa in tara in 1871, impreuna cu Slavici si cu alti membri ai societății academice”România Juna” din Viena pentru a organiza – înflăcărați de focul sacru al dragostei de patrie si popor – o emoționantă serbare prilejuita de împlinirea a 400 de ani de la sfințirea Mănăstirii Putna. La manifestare au mai aprticipat A.D.Xenopol – care a tinut discursul oficial – și foarte tânărul viitor geniu al muzicii românești Ciprian Porumbescu.
 
Turnul zidului de aparare a Mănăstirii Putna, în care a dormit poetul
 
Revenit la Viena – unde rămâne până în toamna lui 1872 – poetul se ocupa de studiile sale, pentru desăvârșirea cărora pleacă mai apoi la Berlin. De aici va pleca, însoțit de o prietenă, într-o scurtă excursie – cu trenul, in clasa a III a - la Potsdam, de unde va culege ceva amintiri de vreme ce v-a scrie și câteva versuri la modul:
Zice Darwin, tata Darwin,
Cum ca omul e-o maimuță –
Am picior de maimuțoi,
Milly – nsă de pisicuță

Și mă urc în tren cu grabă
Cu o foame de balaur,
Intre dinți o pipă lungă,
Subsuori pe Schopenhauer

Ș-acum șuieră mașina.
Fumul pipei lin miroasă,
Sticla Kummel ma invita,
Milly – mi râde. Ce-mi mai pasă!

După studenție vor urma Iașul, Bucureștiul, mai apoi Veneția, Florența, Liman(langa Odesa) și Hall. Ultimele călătorii în străinătate sunt făcute după declanșarea bolii poetului și se pare ca lăsaseră pe poet indiferent.
 
 
Orice s-ar zice, genialitatea poetului a fost ajutata și de aceste călătorii, care cu siguranță I-au oferit posibilitatea unor schimburi interculturale, documentari si a acumulării unei arhive imense de imagini care mai apoi vor fi fost developate, clișeu după clișeu. O buna parte a acestor voiaje s-au petrecut in perioada studiilor, fiind însoțite și de lecturi aprofundate, care mai apoi s-au regăsit, suprapunându-se imaginilor, în temele abordate.

Cele prezentate au încercat repunerea în evidență a unei fațete, poate mai puțin reținute a poetului călător, asemeni dorului pe care și acum - la atâta timp - ni-l presară în suflet, odată cu parfumul florilor de primăvară-vară, cu toate culorile lor și ale restului vegetației, cu ciripitul pasarelelor și cu liniștea târzie a nopților, odată cu lecturarea ori relecturarea versurilor sale.
 
Dor de poet, dor de călător, dor de ducă, dor de... Eminescu…ne apucă.