Odată ajuns la Praid - „veche aşezare rurală, situată
la confluenţa Apei Mari cu Târnava Mică”, vei realiza nu numai existența “structurile diapire ce apar la zi în Subcarpaţii Târnavei Mici” - dacă vii dinspre Corund,
ci și a "minei de sare", a Salinei Praid - mai ales dacă intri dinspre Târgu Mureș.
Salina Praid - prezenţă cotidiană,
statornică şi cu vechime – atât în câmpul muncii, cât şi în cel al recuperării
medicale, ne primeşte cu bunăvoinţa bunicuţelor înţelepte şi pacifiste. Vechea
exploatare de sare oferă - de pe la mijlocul mileniului trecut (anii ‘60),
“găzduire” suferinzilor de afecţiuni ale aparatului respirator şi bună primire
oricărui vizitator.
Este de reţinut că începuturile
istoriei salinei datează din epoca romană. Sunt probate aceste începuturi de
înscrisuri şi cărămizi inscripţionate cu iniţialele “LVM”(Legio V Macedonia).
Excavaţiile, tip amfiteatru, au fost părăsite de romani şi continuate de avari,
iar mai apoi de bulgari. Primul document în care este menţionată ocna de sare
din Praid datează din anul 1405. Până în secolul XVII secuii şi saşii au luptat
pentru dobândirea sau redobîndirea “dreptului
liber la sare”; acest drept se referea la activităţile de
minerit, exploatare, utilizare proprie şi comercilizare. Legătura dintre
locuitorii acestei zone şi salină a fost aşa de strânsă încât timp de aproape
trei decenii ale secolului XVII, respectarea drepturilor secuilor a constituit
o condiţie a alegerii domnitorilor din Transilvania. Urmează o perioadă în care
- conştiientizând importanţa sării şi a comerţului cu acest produs, imperiul
habsburgic impune activitatea drept un privilegiu al casei imperiale. Este
perioada de început a mineritului sistematic, când începând cu anul 1787 sarea
din Praid devine proprietatea trezorieriei din Viena.
Zăcământul de sare de la Praid se
constituie într-unul din cele mai mari masive de sare gemă din Europa. Forma sa
- uşor eliptică, are diametrele de 1,2 km respectiv de 1,4 km, cu o înalţime de
2, 7 km, reprezentând - o rezervă de sare, pentru mai multe sute de ani.
Vechile metode de exploatare au fost
reorganizate, de către statul român, după primul război mondial (1920). Istoria
mineritului în Salina Praid continuă cu schimbări ale metodelor de exploatare
prezentate cu lux de amănunte într-un mic muzeu al salinei aflat în zona
vizitabilă de către turişti.
Tratamentul subteran are începuturile
în deceniul 6 al secolului XX, în mina Gheorghe Doja. În anul 1980, baza de
tratament a fost strămutată la “orizontul 50”, ce se află la o adâncime de 120 metri de suprafaţă.
Acesul turiştilor este realizat cu autobuzele salinei, pe o distanţă de 1250 metri
(de la intrare până la baza de tratament), prin galeria de coastă. Sezonul cel
mai solicitat este cel de vară. În această perioadă numărul zilnic al celor
care vizitează mina şi acelor care coboară pentru tratament variază între 2
500-3 000 de persoane.
După ce am coborât scările de lemn,
pătrundem în magnifice sali, cu pereţi drepţi, şlefuiţi şi înalţi precum cei
din catedralele gotice. Instalaţii de iluminat fac lesne deplasarea noastră pe
pardoseala de sare, care pare rece şi lucioasă precum luciul unui patinoar. Ne
întâmpină locuri de joacă pentru copii, instalaţii de agrementare a timpului
liber al neastâmpăraţilor, banci şi mese de lemn - mai solide, dar totuşi
asemănătoare cu cele din berăriile nemţeşti.
Pe lângă “sălile” dedicate
plimbărilor, practicării sportului, lecturii ori sporovăielii la o cană de
ceai, salina prezintă alte două atracţii inedite. Este vorba de un colţ muzeal
al exploatării sării din salină şi o capelă ecumenică (sfiinţită în 1993, la
Hramul Sfântului Ioan de Nepomuk), unde în deplină pace şi armonie se
desfăşoară - după un program bine stabilit, serviciile religioase a trei culte.
Altarul, bancile din lemn alb-gălbui, închipuitele ferestre, statuietele şi
masivele grupuri statuare - cioplite tot în lemn, creează un cadru în care poţi
să te reculegi, să meditezi ori să participi la serviciul religios.
La ieşirea din salină, aşteptarea
mijlocului de transport - era la vremea ultimei mele vizite - agrementată de o inedită galerie de artă:
tablouri şi basoreliefuri - realizate direct pe pereţii salinei, de diverşi
artişti plastici ce şi-au petrecut – la rândul lor, vacanţa la Praid. În semn
de recunoştinţă şi preţuire au făcut dovada trecerii lor, prin exerciţiile
artistice care reușeau să facă aşteptarea mai scurtă.
În loc de încheiere se cuvine a spune că
sarea din Praid – după cum spune Horvath Istvan, într-un inspirat pliant
ilustrat (foto: Plajas Istvan) al Salinei Praid - “a fost cea
care de-a lungul
secolelor a oferit <<pâinea>> oamenilor din această
zonă, şi nu în ultimul rând a oferit gustul şi <<sufletul>>
mâncărurilor secuieşti şi ardeleneşti”.
Nouă ne este mai uşor, acum, să
înţelegem de ce preparatele gastronomice din zonă sunt pline de savoare, parfum
şi arome, dar mai ales să recunoaştem că nu întâmplător “reşedinţa” sarmalelor a
fost stabilită aici, la Praid. De bună seamă împăratului, dintr-o binecunoscută
poveste a copilăriei noastre, i-ar
fi fost uşurată sarcina dacă ar fi ştiut şi luminăţia sa
toate astea.
Pentru cei care nu au mai fost prin acest colţ de
ţară de ceva timp, ca şi pentru cei care nu au ajuns – încă, la Praid,
istorioara este de ţinut minte drept o posibilă idee de vacanţă, cea de anul
acesta, de la anul sau pentru când o fi să fie.
V-am povestit toate acestea
pentru că…“vă iubesc precum sare’n
bucate”.