Frumoase clipe erau cele
ale istorisirilor de vacanţă. Ale excursiilor, drumeţiilor, peregrinărilor,
expediţiilor sau pribegiilor celor trei luni fără şcoală, fără note.
Călătoriile noastre, din vremea copilăriei, nu se numeau turism. Mai degrabă pentru că de călătorit, călătoream
destul de puţin, în unele cazuri hoinăream sau ne plimbam - de multe ori fără
să plecăm de acasă – pe deasupra norilor, ţărilor, hărţilor, atlaselor sau
cel mai ades... a cărţilor.
Da, călătoream plimbându-ne până la biblioteca
orăşenească sau cea a “petrolului” ori pe la vre-un coleg sau prieten care ne
împrumuta “biletul” visului de călătorie. Ceea ce urma erau: excursiile “pe
drumuri de munte”, la Humuleşti, ori prin Dumbrava Minunată; vizite la
Medeleni, în “dulcele târg al Ieşilor” ori la Bucureşti; expediţiile alături de
Gulliver ori împreună cu “cavalerii florii de cireş” sau în echipajul
Căpitanului Cook; îmbarcări la bordul “Speranţei” şi câte şi mai câte.
De unde această cutezanţă, de unde această dorinţă de a
călători, de unde această forţă a imaginaţiei care te face să ajungi cu
sufletul acolo unde doar cu mintea izbândeşti? Poate din dulcea Moldovă, poate
de la străbunii şi părinţii noştri.
Anecdotic se ştie că “regele poeziei”(Vasile
Alecsandri – ajuns mai apoi ministru de externe) s-ar fi născut în căruţă, semn
care a fost apoi justificat de o existenţă plină de voiaje; mai apoi a apărut
trenul şi ritualul “botezului moldovenesc” care nu este de ignorat. Ce spune
ritualul acestui botez? Doar că după cel tradiţional, săvârşit de preot,
copilul este dus în cea mai apropiată staţie CFR. Aici şeful de gară, sau
impegatul de mişcare, îşi pune tacticos chipiul roşu pe cap, aşează copilul cu
poponeţul pe şina ferată şi atingându-l gingaş cu paleta - ce dă semnalul de
pornire trenurilor - rosteşte: ”Liber pentru toată ţara şi lumea întreagă!”.
Nu-mi dau seama cât adevăr şi câtă exagerare există în această mică fabulaţie. Cert este că primul loc de muncă pe care mi l-am visat şi dorit a fost acela de mecanic de locomotivă cu aburi, apoi că soţul bunei mele învăţătoare era cel mai chipeş şef de gară, iar nu în ultimul rând că sunt moldovean prin naştere şi creştere. În ceea ce priveşte călătoriile vă pot spune, fără să mă laud, că am făcut câteva. Dar, cele de care îmi amintesc cu deosebită emoţie - mai ales acum la început de răpciune – sunt cele făcute împreună cu colegii mei de clasă şi cea care ne-a deschis gustul pentru călătorie, distinsa doamnă învăţătoare Maria. I. Catană.
Am fost mai întâi alături de doi eroi celebri pentru generaţiile de copii din sud estul european, al deceniilor cinci-şase din secolul XX: “Dadecică” şi ”Habarnam”. Aşteptam cu înfrigurare orele de lectură. Atunci vocea caldă şi melodioasă a ”doamnei” făcea ca să dispară ca prin farmec, până la sunetul clopoţelului, catedra şi tabloul de deasupra ei, să nu mai existe zidurile şcolii şi să nu mai scârţâie banca, iar în liniştea care ne cuprindea eram părtaşi tuturor întâmplărilor şi călătoriilor. Aşa a fost apoi şi cu Robison Crusoe, cu Tic şi ceilalţi “cireşari” sau cu Anton Lupan şi al său echipaj, ori cu cei doi Ghika – Comăneşti (Dimitrie şi Nicolae, primii români în Cornul oriental al Africii). De aici şi până la lecturile suplimentare, vizita bibliotecilor, excursiile documentare, planurile de expediţii(fie ele şi doar pe Osoiu sau Măgura, ori temerarele călătorii până la Valea Uzului sau Lapoş) nu a mai fost decât un pas.
Asemeni mie mulţi alţi români au călătorit doar imaginar, în bună parte până la începutul anilor nouăzeci ai actualului secol. Acest lucru explică într-un fel şi dorinţa nebună a românilor de a călători, care a dus la marele număr de agenţii de turism apărute în ultimii zece ani. Fără doar şi poate şcolii, dascălilor săi îi sunt datoare mare parte dintre acestea.
Călătoria, imaginară sau reală, porneşte şi se reântoarce – sub o formă sau alta - de la şi în şcoală. E început de răpciune şi sunt un pic cam mişcat. Mişcaţi ca şi mine sunt toţi dascălii şi slujitorii şcolii care vor mai trece odată, alături de discipolii lor şi părinţii acestora, peste momentele “îmbarcării” care în urma “marii hoinăreli” conduc inevitabil la operaţiunea numărării bobocilor, mai mari sau mai mici. Vânt bun din pupa şi să vi se împlinească năzuinţele - mai tineri sau mai copţi - matrozi, căpitani ori amirali! Lume vă aşteaptă s-o cunoaşteţi sau să vă cunoască, dar până atunci “zăboviţi un bob” prin şcoală, de aici pornesc călătorii înspre toate dimensiunile. Fie ca cea aleasă de fiecare dintre noi să ducă acolo unde cu gândul şi inima am dorit!
