Despre mine

Fotografia mea
Născut la Moineşti (dupa ce fusese conceput la Bacău ori Piatra Neamt) de aici: MOINEŞTEANU. A făcut "cătănia" la Rădăuţi şi Iaşi, iar mai apoi s-a oprit la București. Atras de turism: practicat, teoretizat, predat și seminarizat, scris de și despre subiect, mai bine de 35 ani (continu intre 1976 - 1994 şi din când, în când - pentru cei dragi, chiar şi acum); "en passant" pe la vreo 4 companii de turism - cea mai cunoscută Nouvelles Frontieres - Simpaturism (unde a petrecut câţiva ani plini de "efervescenţă şi romantism revoluţionar"). Se numără printre inițiatorii turismului rural şi ecoturismului, din România.

luni, 6 februarie 2012

Pseudologică de călător

Motto:
Păziţi-vă de cei ce nu iubesc muzica; ei sunt meschini, ipocriţi, şarlatani…” William Shakespeare


     Recunosc a nu fi mai mult decât un ascultător de muzică, cu o subţire cultură muzicală. Dar apreciez muzica şi pe toţi aceia care au dar şi se pricep să facă, producă ori comenteze această artă. Rândurile ce vor urma s-ar putea să vi să pară, prin această prismă, desuete.
     Orele de muzică (în special cele de teorie muzicală), audiţiile radio – din faţa bătrânului nostru apart cu numele Pionier şi aspect de ciclop (datorat singurului său “ochi” ce lumina scala şi sufletele celor ce-l ascultau), emisiunile de iniţiere muzicală ale TVR-ului, dar mai ales teletransmisia spectacolelor unui renumit festival muzical mi-au apropiat şi întipărit în memorie un nume: George Enescu. 

Cu timpul, colectând informaţii, încetul cu încetul, uşor, uşor, Maestrul a început să facă parte dintre acele persoane pe care le preţuiesc, fără a le fi cunoscut personal. Mai mult, o serie întreagă din drumurile mele au urmat rutele marelui compozitor; în plus străzi sau instituţii cunoscute(filarmonica, muzeul muzicii), ori vecine mie, s-au numit ori se numesc George Enescu. Îmi este greu să realizez o ordonare cronologică a întâmplărilor sau drumurilor, pe care le-am făcut pe urmele Maestrului. De aceea voi înşirui fapte şi întâmplări pe care le consider a fi relevante enunţului iniţial.
Aproape de oraşul meu natal – Moineşti, se află (la 15 km) Tescaniul. Aici se mai păstrează încă un cochet conac boieresc – azi Centrul de Cultură, unde a trăit şi a compus o vreme marele Enescu (printre altele finalizează aici capodopera Oedip, la 27 aprilie 1931). Ceea ce turistul mai poate admira şi vizita astăzi la Tescani este rezultatul donaţiei făcute Statului român - reprezentat prin Ministerul Culturii - de către Maria Rosetti Enescu.


O întâmplare - narată de două persoane, la care am apreciat tot timpul simţul valorii şi pe cel al verosimilului, descrie o vizită făcută de soţia Maestrului unei vechi cunoştinţe, dascăl întruna din şcolile oraşului Moineşti. Bănuiesc că era vizita care a pregătit sau a precedat donaţia conacului de la Tescani, tocmai pentru ca acesta să poată fi păstrat şi perpetuat către noi. Cert este că doamna, îmbrăcată în straie cernite, a purtat o discuţie presărată cu priviri nostalgice şi oftaturi patetice. După finalizarea discuţiei, doamna a salutat, iar clasa a răspuns sacadat aşa cum îi învăţase domnul. “Domnul” - ofiţer artilerist în retragere (ce pentru a compensa bubuitul de tun mult auzit, cânta minunat la vioară), a condus galant musafira şi a revenit spunând rituos copiilor: “Dragii mei, astăzi am avut un musafir de seamă: soţia marelui nostru compozitor George Enescu.” 


Bunul şi militărosul dascăl, astăzi nu mai este. În schimb, ca un fapt deloc întâmplător, şcoala la care a slujit - unde i-am fost şi eu elev, poartă astăzi numele de “George Enescu”, iar în gradina acesteia se află un bust al Maestrului. În mod aproape firesc - astăzi pentru mine, locuinţa mamei mele se află în imediata vecinătate a şcolii, iar fiecare vizită a mea la Moineşti îmi prilejuieşte o “reîntâlnire” cu imaginea Maiestrului.
O coincidenţă, mai mult ori mai puţin stranie, o constituie situarea actualei mele case în relativa apropiere a străzii George Enescu, a Filarmonicii şi muzeului cu acelaşi nume. Să fie doar o simplă coincidenţă? Poate. Încercând a descifra “apropierea” unui afon de un geniu al muzicii atunci când mi-a fost la îndemână, am încercat (sau poate am avut şansa) să vizitez locuri marcate de trecerea paşilor genialului compozitor.
Aşa s-a facut că în una din verile trecute am plecat spre Ţara de Sus. Scopul declarat dorinţa de a ajunge în cel mai nordic oraş românesc: Dărăbani. Drumul meu, pornit din Bucureşti, a fost întrerupt absolut normal la Moineşti, l-am continuat – trecând prin apropierea Tescanilor - prin Bacău, până la Botoşani. Reşedinţa mea, de două săptămâni toride de vară, a fost la Agafton.
După ce paşii m-au purtat la Ipoteşti şi împrejurimi (mănăstirea, pădurea, lacul, casa memorială şi muzeul…), am hotărât – împreună cu un grijuliu prieten, să plecăm într-o bună zi către Dărăbani. Pe drum căldură mare, moldovenii oameni primitori, n-am avut încotro şi ne-am oprit la Dorohoi. După un pahar de apă rece - tocmai atunci scoasă dintr-o fântână răcoroasă, însoţit cu o dulceaţă de cireşe negre şi amare, am pornit să descoperim – până la prânz (“când musai trebuie să prânzim împreună”), târgul.
Am parcurs perpedes o parte a centrului nou şi vechi. Ne-am oprit câtăva vreme la “Biserica domnească” - ctitoria lui Ştefan cel Mare. Am admirat decoraţiunile exterioare, apoi am intrat pentru o scurtă meditaţie şi pentru a privi pictura interioară – realizată în mare parte între anii 1522-1525, pe timpul domniei lui Ştefăniţă Vodă. Am parcurs în linişte mai apoi sălile muzeului orăşenesc – cu, neaşteptate şi puţin vizitate, secţii de istorie şi ştiinţe ale naturii (mineralogie, paleontologie, floră, faună, entomologie). Pe nesimţite paşii ni s-au oprit în faţa Muzeului memorial “George Enescu” din Dorohoi. Căci marele violonis şi compozitor a trăit o vreme aici, la Dorohoi.


Ca în mai toate locurile liniştite, pe căldură mare şi atunci când nu se mai înghesuie multă lume pe la muzee, cel ce ne-a primit a fost…un bilet (cu un etern şi cunoscut text: “Vin imediat”). Casa cu cerdac, în care a locuit muzicianul, se integrează în continuare cartierului, de parcă toate ar fi rămas precum la ultima vizită a sa. Doar jucăriile copiilor şi hainele trecătorilor te făc să-ţi dai seama că a trecut totuşi ceva vreme de atunci.
Pe nesimţite ne cuprinse curiozitatea. Încercăm atunci să pătrundem cu privirea prin geamurile casei, pentru a zări câte ceva din lucrurile aflate în spatele zidurilor şi uşii închise, cu biletul pus în geam. Ca prin minune apare atunci - anunţat de vigilenţii copii, ce se jucau în stradă - custodele muzeului. E o doamnă între două vârste – mai aproape de tinereţe, cel puţin prin cochetărie. Uşor jenată, dar cu ospitalitate şi gentileţe, ne invită să trecem pragul casei muzeu, ca şi cum am fi în vizită. Suntem conduşi, cu familiaritate, prin camerele ce păstrează aroma fructelor de toamnă - păstrate peste iarnă, pe şifonirul din “camera curată” ori cu zestrea fetelor de măritat. Privim numeroasele fotografii, în timp ce ne sunt descrise personajele şi ne sunt povestite întâmplări, cu ocazia cărora ar fi fost realizate. În faţa ochilor ni se oglindesc cele câteva viori, partituri, manuscrise şi o baghetă, care au aparţinut muzicianului. Atmosfera este placută, comentariu molcom, iar amintirile depănate ne fac să ne simţim “de-ai casei”, nişte rude care revin din când în când şi cărora le trebuiesc înnoite informaţiile despre familie.
La final mulţumim, facem cuvenitele poze de despărţire. Din păcate nu ne ies prea bine, poate de emoţie, poate din cuza tremuratului de frică, pentru că vom întârzia la masa de prânz. Gazda - cocheta custode, se scuză totuşi, de a nu fi fost găsită acasă “de la bun început”. În cele din urmă, ne luăm rămas bun prieteni. Plecăm spre casa amicilor, unde eram aşteptaţi la prânz, cu speranţa că nu ne vor fi “puse lingurile în brâu”.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu