Un loc care nu sperie, ci tratează: Salina Praid

Odată ajuns la Praid - „veche aşezare rurală, situată la confluenţa Apei Mari cu Târnava Mică”, vei realiza nu numai existența “structurile diapire ce apar la zi în Subcarpaţii Târnavei Mici” - dacă vii dinspre Corund,

ci și a "minei de sare", a Salinei Praid - mai ales dacă intri dinspre Târgu Mureș.

Salina Praid - prezenţă cotidiană, statornică şi cu vechime – atât în câmpul muncii, cât şi în cel al recuperării medicale, ne primeşte cu bunăvoinţa bunicuţelor înţelepte şi pacifiste. Vechea exploatare de sare oferă - de pe la mijlocul mileniului trecut (anii ‘60), “găzduire” suferinzilor de afecţiuni ale aparatului respirator şi bună primire oricărui vizitator.

Este de reţinut că începuturile istoriei salinei datează din epoca romană. Sunt probate aceste începuturi de înscrisuri şi cărămizi inscripţionate cu iniţialele “LVM”(Legio V Macedonia). Excavaţiile, tip amfiteatru, au fost părăsite de romani şi continuate de avari, iar mai apoi de bulgari. Primul document în care este menţionată ocna de sare din Praid datează din anul 1405. Până în secolul XVII secuii şi saşii au luptat pentru dobândirea sau redobîndirea “dreptului liber la sare”; acest drept se referea la activităţile de minerit, exploatare, utilizare proprie şi comercilizare. Legătura dintre locuitorii acestei zone şi salină a fost aşa de strânsă încât timp de aproape trei decenii ale secolului XVII, respectarea drepturilor secuilor a constituit o condiţie a alegerii domnitorilor din Transilvania. Urmează o perioadă în care - conştiientizând importanţa sării şi a comerţului cu acest produs, imperiul habsburgic impune activitatea drept un privilegiu al casei imperiale. Este perioada de început a mineritului sistematic, când începând cu anul 1787 sarea din Praid devine proprietatea trezorieriei din Viena.

Zăcământul de sare de la Praid se constituie într-unul din cele mai mari masive de sare gemă din Europa. Forma sa - uşor eliptică, are diametrele de 1,2 km respectiv de 1,4 km, cu o înalţime de 2, 7 km, reprezentând - o rezervă de sare, pentru mai multe sute de ani.

Vechile metode de exploatare au fost reorganizate, de către statul român, după primul război mondial (1920). Istoria mineritului în Salina Praid continuă cu schimbări ale metodelor de exploatare prezentate cu lux de amănunte într-un mic muzeu al salinei aflat în zona vizitabilă de către turişti.

Tratamentul subteran are începuturile în deceniul 6 al secolului XX, în mina Gheorghe Doja. În anul 1980, baza de tratament a fost strămutată la “orizontul 50”, ce se află la o adâncime de 120 metri de suprafaţă. Acesul turiştilor este realizat cu autobuzele salinei, pe o distanţă de 1250 metri (de la intrare până la baza de tratament), prin galeria de coastă. Sezonul cel mai solicitat este cel de vară. În această perioadă numărul zilnic al celor care vizitează mina şi acelor care coboară pentru tratament variază între 2 500-3 000 de persoane.

După ce am coborât scările de lemn, pătrundem în magnifice sali, cu pereţi drepţi, şlefuiţi şi înalţi precum cei din catedralele gotice. Instalaţii de iluminat fac lesne deplasarea noastră pe pardoseala de sare, care pare rece şi lucioasă precum luciul unui patinoar. Ne întâmpină locuri de joacă pentru copii, instalaţii de agrementare a timpului liber al neastâmpăraţilor, banci şi mese de lemn - mai solide, dar totuşi asemănătoare cu cele din berăriile nemţeşti. 

Pe lângă “sălile” dedicate plimbărilor, practicării sportului, lecturii ori sporovăielii la o cană de ceai, salina prezintă alte două atracţii inedite. Este vorba de un colţ muzeal al exploatării sării din salină şi o capelă ecumenică (sfiinţită în 1993, la Hramul Sfântului Ioan de Nepomuk), unde în deplină pace şi armonie se desfăşoară - după un program bine stabilit, serviciile religioase a trei culte. Altarul, bancile din lemn alb-gălbui, închipuitele ferestre, statuietele şi masivele grupuri statuare - cioplite tot în lemn, creează un cadru în care poţi să te reculegi, să meditezi ori să participi la serviciul religios.

La ieşirea din salină, aşteptarea mijlocului de transport - era la vremea ultimei mele vizite - agrementată de o inedită galerie de artă: tablouri şi basoreliefuri - realizate direct pe pereţii salinei, de diverşi artişti plastici ce şi-au petrecut – la rândul lor, vacanţa la Praid. În semn de recunoştinţă şi preţuire au făcut dovada trecerii lor, prin exerciţiile artistice care reușeau să facă aşteptarea mai scurtă.

În loc de încheiere se cuvine a spune că sarea din Praid – după cum spune Horvath Istvan, într-un inspirat pliant ilustrat (foto: Plajas Istvan) al Salinei Praid - “a fost cea care de-a lungul secolelor a oferit <<pâinea>> oamenilor din această zonă, şi nu în ultimul rând a oferit gustul şi <<sufletul>> mâncărurilor secuieşti şi ardeleneşti”.

Nouă ne este mai uşor, acum, să înţelegem de ce preparatele gastronomice din zonă sunt pline de savoare, parfum şi arome, dar mai ales să recunoaştem că nu întâmplător “reşedinţa” sarmalelor a fost stabilită aici, la Praid. De bună seamă împăratului, dintr-o binecunoscută poveste a copilăriei noastre, i-ar fi fost uşurată sarcina dacă ar fi ştiut şi luminăţia sa toate astea.

   

Pentru cei care nu au mai fost prin acest colţ de ţară de ceva timp, ca şi pentru cei care nu au ajuns – încă, la Praid, istorioara este de ţinut minte drept o posibilă idee de vacanţă, cea de anul acesta, de la anul sau pentru când o fi să fie. 

V-am povestit toate acestea pentru că…“vă iubesc precum sare’n bucate”.

Câteva zile la…P R A I D

- istorii, fanfară, varză, sarmale, ocnă, saramură, sănătate, vacanţă -

 

Praid este numele unei mici localităţi din sud-vestul judeţului Harghita, amplasată la 7 kilometri de renumita staţiune Sovata, pe firul depresiunii cu acelaşi nume, şi la 12 kilometri de Corund - aşezare renumită pentru olarii săi şi ceramica produsă de către aceştia. 

  Am aflat de existenţa Praidului, întâiaşi dată, din paginile manualului de Geografia României - partea dedicată geografiei economice. Peste ani, pregătind o călătorie în judeţul Harghita, am adăugat alte informaţii preluate dintr-un ghid turistic. Erau prezentate acolo “structurile diapire ce apar la zi în Subcarpaţii Târnavei Mici”, expoatarea de sare şi se făcea vorbire despre fanfara Salinei Praid. Despre localitate se spunea că este o „veche aşezare rurală, situată la confluenţa Apei Mari cu Târnava Mică”.

Întâmplarea a făcut ca multă vreme să fiu doar în trecere prin Praid. Din goana autocarului sau microbuzului nu am remarcat decât cele câteva blocuri, casele îngrijite şi numărul mare de maşini – majoritatea cu număr străin, din curţile acestora. Oprindu-mă, peste câţiva kilometri - la Corund, am aflat că trecusem prin localitatea în care se află una dintre cele mai vechi exploatări de sare din România.

Aş fi putut să fiu mulţumit cu aceste informaţii. În fond câte alte localităţi importante, cel puţin pentru un singur lucru ori fapt, nu există în România, iar noi nu avem ştiinţă despre acestea. Dar – spre norocul meu, nu a fost aşa, am avut şansa să cunosc câteva locuri, lucruri, fapte şi persoane, cu totul remarcabile pe aceste locuri.

Era în primii ani ai ultimului deceniu din tumultosul mileniu XX, atunci am întâlnit-o prima oară pe doamna Reisz Elisabeta, sufletul activităţilor turistice rurale din această parte de ţară. De-a lungul zilelor unui week-end am discutat îndelung, am schiţat o mulţime de planuri, optimiste - dintre care o bună parte au rămas vise, iar altele s-au metamorfozat, arătând mai bine -sau nu, cum sunt materializate astăzi. Însă după cum viaţa însăşi este o visare, despre împlinirile viselor de la Praid o să încerc să vă povestesc. Astfel de exemple sunt demne de urmat şi de către alţii visători.

Am putea spune că totul a început prin implicarea Elisabetei Reisz şi a fiicei acesteia Ildiko. Lor li s-au adăugat mai apoi soţul celei din urmă, prieteni şi vecini. Încetul cu încetul tot mai mulţi locuitori ai Praidului şi împrejurimilor au început să creadă în şansa turismului în vechea aşezare şi în bună parte în însăşi mina de sare. Aşa au început pregătirele pentru primirea oaspeţilor şi iniţierea punctului de informare turistică (aflat în centrul localităţii), o parte dintre amenajările din salină (realizate cu largul concurs al administraţiei exploatării), inventarierea obiectivelor turistice din zonă, activităţile promoţionale, cele de instruire şi formare. An după an, faţa localităţii s-a schimbat, iar numărul pensiunilor şi dotărilor turistice a sporit, iar în concordanţă cei ce vin la Praid - pentru a se trata sau odihni, sunt din ce în ce mai mulţi. Dar această faţă a zonei, asezonată cu aspecte legate de gastronomie, artizanat şi…“saramură”, cred că este mai bine să le descoperiţi la faţa locului.

Trebuie să amintesc totuşi că în lumea turismului rural Praidul este cunoscut – cel puţin, prin două repere: Festivalul sarmalelor şi Salina. Ambele au istorii interesante şi pigmentate cu fel de fel de aspecte pitoreşti.

Festivalul Sarmalelor a pornit dintr-o glumă, luată în serios, ce s-a transformat într-un veritabil eveniment al turismului rural românesc şi maghiar. Totul are drept reper constatarea că atât în Ungaria cât şi în România există un produs al gastronomiei populare de succes: sarmalele. Se întâmpla la unul dintre primele evenimente, creat la Praid, de către ANTREC (Asociaţia Naţională de Turism Rural Ecologic şi Cultural) cam prin 1995. Cert este că azi festivalul reuneşte anual zeci de “fabricanţi” ai sarmalelor, dintre cele mai felurite (ca umplutră, înveliş şi formă) şi mai gustoase. Este de precizat că acest inedit festival se petrece un an în România şi anul următor în Ungaria.

Fericiţi sunt acei gurmanzi care se nimeresc, ori vin special, pentru împărătescul festin al sarmalelor româneşti, moldoveneşti, secuieşti, olteneşti ori ungureşti, care de care mai făloase, îmbietoare şi mirositoare, ce ţi se topesc în gură şi îţi trezesc papilele, simţurile, declanşând demenţiala secreţie a sucurilor gastrice - odată în plus utile.

Toată “isprava” începea cu “Trezirea cu fanfară”. Minunat acest moment care te face să te simţi tare, mare şi important, atât la auzul instrumentelor, cât şi mai apoi când intrat în alai porneşti în urma fanfarei. Aflat înăuntrul acestei inedite “procesiuni”, fără să vrei, intri în ritmul muzicii - fie că “ai făcut sau nu armată”, încerci să-ţi sincronizezi pasul cu muzica: “Stângul pe bătaia tobei!”.

Continuă apoi măreaţa întreprindere cu ajungerea la locul confruntării. Începe prezentarea participanţilor, falnici reprezentanţi ai făcătorilor de delicii gustative, veniţi din toate colţurile ţării, din pustă şi de dincolo de Prut. Sunt mai apoi aduse ingredientele şi începe “punerea în operă”, montajul, îndeaproape urmat de punerea – cu grijă şi dibăcie, în gospodăreşti vase sau oale, a miraculoaselor sarmale, care mai apoi sunt duse la foc ori nu (pentru reţetele vegetariene ori a celor cu umplutură din urdă şi câte şi mai altele plante aromate şi verdeţuri).

În tot acest timp spectatorii cască gura, nu a somn – căci nu este vreme pentru astfel de obiceiuri, ci pentru a se prezenta, a face onoruri, a adresa urări şi a goli paharele vioi umplute de grijuliile gazde. Sarmalele sfârâie, şuşotesc, dau danfuri şi arome, se prepară şi vor să “rupă gura târgului”, de bune ce sunt. Aţi crede că după toate astea urmează desigur degustarea, dar lucrurile se desfăşoară cu socoteală, căci mai întâi se petrece jurizarea. După ce au fost desemnaţi premianţii fabricanţilor de sarmale de la această ediţie, urmează ceea ce bănuiţi - iar dacă sunteţi de faţă aşteptaţi, ospăţul.

Este momentul în care lumea admiră minunata însoţire – fie ea şi doar cromatică, a galbei şi pântecoasei mămăligi cu delicatele, subţirelele ori mai bine făcutele sarmale. Mesenii privesc fugar, aspiră, gustă, apreciază şi se minunează. Simţurile sunt treze, iar ceea ce vezi cu ochiul, miroşi şi apoi guşti într-o fabuloasă explozie senzorială. Peste toate se suprapune picantul şi iutele ardei-ardeiaş, vinul din pahare, muzica vreunui taraf şi strigăturile tinerilor ce dansează ca “la mamele lor acasă” - româneşte, ungureşte şi cum se nimereşte a mai şti ori învăţa.

Încet, încet, se aşterne o linişte uşor nefirească, este liniştea gurilor ocupate cu amplul, migălosul şi plin de importanţă proces al masticaţiei. Se aud, din când în când, uşoare sunete de tacâmuri atinse graţios ori repezit în farfurii sau stachini de lut, ciocnet de pahare… Toate dau semn că şi anul acesta sarmalele au fost …la înălţimea aşteptărilor.

După amiaza este presărată cu fel, de fel, de pseudoîntreceri - în care varza este erou principal, şi de bună seamă cu multă voie bună. Înserarea este însoţită de dansuri, petrecere şi drumul către casele gazdelor, care au petrecut cot la cot cu musafirii. Totul se sfârşeşte cu regretul oricărui final, cu promisiuni legate de întâlnirea de anul viitor, invitaţii de întoarcerea vizitei şi mai rar cu…uşoare balonări ori indigestii. Noroc că nu există transport în comun, nu sunt nici trăsuri, iar scurta plimbare până “acasă” face bine tuturor.

În zori susurul Târnavei Mici, ori aromele venite dinspre bucătării ne trezesc din visele – aidoma poveştilor copilăriei, în care Prinţul Ardei Iute cucerise inima Preafrumoasei Preinţese Sărmăluţă. După ce ne frecăm mai întâi la ochi, nimerim mai apoi calea către baie şi proaspeţi ne prezentăm în pragul sufrageriei. Urmează invitaţia la un mic dejun ca la Praid şi invitaţia de a merge la …ocnă.

Cu sufletul curat, dar curioşi, acceptăm să mergem în salină.