Despre mine

Fotografia mea
Născut la Moineşti (dupa ce fusese conceput la Bacău ori Piatra Neamt) de aici: MOINEŞTEANU. A făcut "cătănia" la Rădăuţi şi Iaşi, iar mai apoi s-a oprit la București. Atras de turism: practicat, teoretizat, predat și seminarizat, scris de și despre subiect, mai bine de 35 ani (continu intre 1976 - 1994 şi din când, în când - pentru cei dragi, chiar şi acum); "en passant" pe la vreo 4 companii de turism - cea mai cunoscută Nouvelles Frontieres - Simpaturism (unde a petrecut câţiva ani plini de "efervescenţă şi romantism revoluţionar"). Se numără printre inițiatorii turismului rural şi ecoturismului, din România.

sâmbătă, 25 februarie 2012

Primăvara ca ş-o stare



    Moto: ”Ceea ce uimeşte, uimeşte o dată, dar ceea ce este demn de admirat, e din ce în ce mai mult admirat” – Joubert
   

    M-am născut iarna ş’am spus, şi o repet acum, că o iubesc; pentru toate cele trăite, povestite şi cu egală speranţă în cele ce vor veni. Nu-mi iau vorba înapoi, dar privesc acum alt spectacol, alt parfum mă inundă, în suflet mi se cuibăreşte şi încerc să privesc viaţa tinereşte. Da, pentru că aducerile aminte, calculul aritmetic şi refrene muzicale, mă fac să mă gândesc – prin prisma sentimentelor apreciind de astă dată – că iarna a fost a copilăriei, iar primăvara rimează mai bine cu tinereţea …
   Fără voia mea privesc acum altă fată (cu pantofi de magheran, doctoriţă fără plată…http://www.poezie.org/ActionDispatcher-typeID=5&compID=6465f27f9d3095a52dff247e9209983b&currentPage=7.htm), pe care alţi nenumăraţi cunoscuţi şi necunoscuţi mie au remarcat-o, au privit-o, au admirat-o. Da sunt câţiva pe care sigur i-aţi întâlnit, citit - deci cunoscut şi comentat - chiar dumneavoastră: Coşbuc, Iosif, Topârceanu, Minulescu,…şi sigur vor mai fi şi alţii care or să mai vină… O astfel de asociere face ca gându-mi să zboare, lin să se ducă şi să mă regăsească, în urmă cu ani, în prag de martie, la început de primăvară.
     Eram în vremea aceea adolescent - în Moineştiul natal, mai scriam obişnuitele (obişnuinţă de la buna mea învăţătoare preluată) felicitărie - de 1 şi 8 martie mamei şi în egală măsură doamnelor profesoare, dar aşteptam cu înfrigurare, emoţie şi uşoare insomnii, momentul în care sosea ziua „decernărilor”.
    Obiceiul nu era nou la români (în întreaga ţară copii, tineri sau maturii fac acest gest de nenumăraţi ani, cei drept în mod tradiţional) dar noi – eu împreună cu colegul şi prietenul meu Sorin – aveam pretenţia că-i confeream o nouă faţă, încercând o spargere de şabloane. Pregăteam cu înfrigurare mai întâi “medaliile”(mărţişoare cu semnificaţie simbolică, pe care le târguiam în avans, cu adresă specială pentru fiecare nominalizare), apoi ţinuta noncomformistă (cămaşa albă, proaspăt scrobită şi călcată de mama, cravata de mătase, sacoul bleu-ciel, pantalonii negri de tergal şi obligatoriu – indiferent de starea asfaltului, acoperit sau nu de zăpadă – pantofii bine lustruiţi), urma găsirea soluţiei, strecurării în şcoală “făr’de uniformă”(evitarea profesorului de serviciu!) şi apoi întâlnirea nominalizatelor(colegele, prietenele din anii mai mari - iar cu trecerea anilor - doar a celor din cei mai mici).
    Deşi nu apreciam la şcoală doar recreaţia mare, „festivităţile de premiere” nu puteau avea loc decât în timpul pauzelor(noroc că erau minim cinci!). Momentul era delicios - mă bine dispune şi acum - căci luând poza a doi oameni scorţoşi, sobri, serioşi, ne apropiam cu fast de grupul fetelor în care se găsea şi persoana nominalizată(de Sorin sau de mine, fiecare având propriile “premiante”, rar existând o persoană care  era unanim apreciată). Ca un făcut, de fiecare dată se făcea linişte,  încetau ca prin farmec discuţiile aprinse, purtate bineânţeles pe tema mărţişoarelor primite; era momentul în care amândoi pronunţam sonor şi cu emfază: „Festivitate de premiere!”, iar instinctiv toată lumea făcea un pas înapoi. 
    Privesc, acum în amintire, feţele “frumoaselor zâne” şi constat că deşi doar primăvara se apropia – e drept că şi asta simbolic şi doar în sufletele noastre – obrajii lor se îmbujorau, împrumutând culoarea merelor roşii date în pârg. Era firesc să fie aşa, căci una maxim două din acel grup, erau preferatele noastre şi chiar dacă nu eram cei mai falnici feţi frumoşi, oricum regia era mare, iar cărei fete nu-i place puţin spectacolul(să fie admirată, invidiată, să se simtă apreciată, importantă, mai ales atunci când ai aliura unei flori sau de ce nu a primăverii însăşi?!?). Mizam pe asta întotdeauna şi de fiecare dată eram apreciaţi corespunzător, iar în unele cayuri pe langa îmbrăţişarea prietenească mai primeam şi un mic pupic.
   Urma descheierea vestonului, pe căptuşeala căruia erau prinse prin ace cu gămălie mărţişoarele, o scurtă înclinare în faţa multapreciatei, prinderea mărţişorului(cât mai aproape de zona inimi)  şi schimbul tradiţional de săruturi pe obrajii fierbinţi, şi ai unora şi ai celorlalţi. Pe fundalul ultimei acţiuni atmosfera revenea la normal, intensitatea vocilor creştea şi în mod sigur odată cu ea şi temele comentate. Noi ne pierdeam în şuvoaiele liceenilor, care se scurgeau pe neâncăpătoarele culoare, spre o altă nominalizată până când căptuşeala sacourilor nu mai păstra decât urma împunsăturilor de bolduri.
    Sfârşeam ziua obosiţi, fericiţi, cu o nouă aură cucerită, care ne ţinea de cald şi ne ajuta să trecem mai uşor peste răcelile inevitabile, ale sezonului. Oricum transmisesem mesajul nostru de apreciere, fusesem originali şi în plus simţisem că primăvara se apropia, iar într-un fel şi noi îi fusesem vestitori. Ceea ce avea să urmeze era o nebunie ca-n poezia lui Topârceanu închinată anotimpului, iară nouă de asemenea ne venea să lăsăm baltă toate interesele.
Nu am ştire dacă nominalizatele au amintirea clipelor de început de martie şi dacă or fi resimţit lipsa evenimentului, cert este că el făcea parte din apartenenţa noastră la acest anotimp. Primăvara aducea bucurie, iar noi eram în nenumărate feluri bucurii pentru cei dragi şi pentru toţi cei care ne îndrăgeau.
    Urmarea(sechelele ar spune „primăverile” devenite doctoriţe) acelor bucurii sunt mereu aceleaşi emoţii ale reântâlnirii cu fiecare dintre colegii acelor timpuri şi cu fiecare nouă primăvară. Ea primăvara îmi reaminteşte, sub o formă sau alta, de locurile natale, serbările pascale, scrânciobul din Văsieştii - bunicii şi mamei deopotrivă, învârtit de Paşti de flăcăi cu braţele pentru un ou roşu(exista unul si la Muzeul Satului din Bucureşti - la intrarea dinspre Parcul Herastrău!), pământul reavăn, parcurile renăscând, colegi, dascăli, buna învăţătoare şi mama care poate aşteptau, în fiecare an, felicitarea de început de primăvară.
      Câteodată uitam să fac expedierea din timp a rândurilor de vestire a primăverii şi a gândurilor bune ce mă animau, atunci telefonam pentru a o face sub altă formă. Vocea veselă a mamei mi se părea dintr-o dată mai tânără, eu mă simţeam de asemenea mai uşor şi mai înalt - iar odată convorbirea încheiată - lasam receptorul în furca telefonului şi mă îndreptam, involuntar, către şifonier gândind să-mi îmbrac sacoul bleu-ciel... Sacoul nu mai este, l-am dăruit altui tânăr care în mod sigur n-a observat împunsăturile acelor cu gămălie din căptuşeala sa. El nu cunoaşte povestea, pe care oricum ar fi considerat-o desuetă. Mama şi buna învăţătoare mă privesc şi îmi zâmbesc dintre nori, iar eu mă consolez povestind.
    Peste toate acestea, primăvara soseşte, ca-n fiecare an, în viaţa noastră, calendaristic, astronomic, cu nenumăratele ei flori şi parfumuri, cu sărbătorile, hainele şi încălţămintea nouă şi uşoară, cu nenumărate vise care ne fac să vedem, credem sau sperăm la o viaţă mai uşoară. Dintre toate aceste forme resimţite şi materializate într-o anume stare, există una specială a celor tineri, care – ca de fiecare dată - au şansa să aibă primăvara mereu proaspătă în suflete.
    Fie şi numai pentru aceasta(deşi am încă multe alte motive palpabile şi plauzibile) eu cred în tineri, în ceea ce ei pot realiza şi în curăţenia de primăvară pe care o pornesc cu fiecare nouă generaţie. Mai cred apoi în existenţa primăverii sufleteşti, a celei biologice şi în egală măsură a celei spirituale.
    Deie Domnul să fiţi stăpâniţi de acea stare a primăverii pe care o doriţi şi să puteţi spune, cel puţin în sine, precum poetul : “E primăvară, iară primăvară!”.

luni, 6 februarie 2012

Pseudologică de călător

Motto:
Păziţi-vă de cei ce nu iubesc muzica; ei sunt meschini, ipocriţi, şarlatani…” William Shakespeare


     Recunosc a nu fi mai mult decât un ascultător de muzică, cu o subţire cultură muzicală. Dar apreciez muzica şi pe toţi aceia care au dar şi se pricep să facă, producă ori comenteze această artă. Rândurile ce vor urma s-ar putea să vi să pară, prin această prismă, desuete.
     Orele de muzică (în special cele de teorie muzicală), audiţiile radio – din faţa bătrânului nostru apart cu numele Pionier şi aspect de ciclop (datorat singurului său “ochi” ce lumina scala şi sufletele celor ce-l ascultau), emisiunile de iniţiere muzicală ale TVR-ului, dar mai ales teletransmisia spectacolelor unui renumit festival muzical mi-au apropiat şi întipărit în memorie un nume: George Enescu. 

Cu timpul, colectând informaţii, încetul cu încetul, uşor, uşor, Maestrul a început să facă parte dintre acele persoane pe care le preţuiesc, fără a le fi cunoscut personal. Mai mult, o serie întreagă din drumurile mele au urmat rutele marelui compozitor; în plus străzi sau instituţii cunoscute(filarmonica, muzeul muzicii), ori vecine mie, s-au numit ori se numesc George Enescu. Îmi este greu să realizez o ordonare cronologică a întâmplărilor sau drumurilor, pe care le-am făcut pe urmele Maestrului. De aceea voi înşirui fapte şi întâmplări pe care le consider a fi relevante enunţului iniţial.
Aproape de oraşul meu natal – Moineşti, se află (la 15 km) Tescaniul. Aici se mai păstrează încă un cochet conac boieresc – azi Centrul de Cultură, unde a trăit şi a compus o vreme marele Enescu (printre altele finalizează aici capodopera Oedip, la 27 aprilie 1931). Ceea ce turistul mai poate admira şi vizita astăzi la Tescani este rezultatul donaţiei făcute Statului român - reprezentat prin Ministerul Culturii - de către Maria Rosetti Enescu.


O întâmplare - narată de două persoane, la care am apreciat tot timpul simţul valorii şi pe cel al verosimilului, descrie o vizită făcută de soţia Maestrului unei vechi cunoştinţe, dascăl întruna din şcolile oraşului Moineşti. Bănuiesc că era vizita care a pregătit sau a precedat donaţia conacului de la Tescani, tocmai pentru ca acesta să poată fi păstrat şi perpetuat către noi. Cert este că doamna, îmbrăcată în straie cernite, a purtat o discuţie presărată cu priviri nostalgice şi oftaturi patetice. După finalizarea discuţiei, doamna a salutat, iar clasa a răspuns sacadat aşa cum îi învăţase domnul. “Domnul” - ofiţer artilerist în retragere (ce pentru a compensa bubuitul de tun mult auzit, cânta minunat la vioară), a condus galant musafira şi a revenit spunând rituos copiilor: “Dragii mei, astăzi am avut un musafir de seamă: soţia marelui nostru compozitor George Enescu.” 


Bunul şi militărosul dascăl, astăzi nu mai este. În schimb, ca un fapt deloc întâmplător, şcoala la care a slujit - unde i-am fost şi eu elev, poartă astăzi numele de “George Enescu”, iar în gradina acesteia se află un bust al Maestrului. În mod aproape firesc - astăzi pentru mine, locuinţa mamei mele se află în imediata vecinătate a şcolii, iar fiecare vizită a mea la Moineşti îmi prilejuieşte o “reîntâlnire” cu imaginea Maiestrului.
O coincidenţă, mai mult ori mai puţin stranie, o constituie situarea actualei mele case în relativa apropiere a străzii George Enescu, a Filarmonicii şi muzeului cu acelaşi nume. Să fie doar o simplă coincidenţă? Poate. Încercând a descifra “apropierea” unui afon de un geniu al muzicii atunci când mi-a fost la îndemână, am încercat (sau poate am avut şansa) să vizitez locuri marcate de trecerea paşilor genialului compozitor.
Aşa s-a facut că în una din verile trecute am plecat spre Ţara de Sus. Scopul declarat dorinţa de a ajunge în cel mai nordic oraş românesc: Dărăbani. Drumul meu, pornit din Bucureşti, a fost întrerupt absolut normal la Moineşti, l-am continuat – trecând prin apropierea Tescanilor - prin Bacău, până la Botoşani. Reşedinţa mea, de două săptămâni toride de vară, a fost la Agafton.
După ce paşii m-au purtat la Ipoteşti şi împrejurimi (mănăstirea, pădurea, lacul, casa memorială şi muzeul…), am hotărât – împreună cu un grijuliu prieten, să plecăm într-o bună zi către Dărăbani. Pe drum căldură mare, moldovenii oameni primitori, n-am avut încotro şi ne-am oprit la Dorohoi. După un pahar de apă rece - tocmai atunci scoasă dintr-o fântână răcoroasă, însoţit cu o dulceaţă de cireşe negre şi amare, am pornit să descoperim – până la prânz (“când musai trebuie să prânzim împreună”), târgul.
Am parcurs perpedes o parte a centrului nou şi vechi. Ne-am oprit câtăva vreme la “Biserica domnească” - ctitoria lui Ştefan cel Mare. Am admirat decoraţiunile exterioare, apoi am intrat pentru o scurtă meditaţie şi pentru a privi pictura interioară – realizată în mare parte între anii 1522-1525, pe timpul domniei lui Ştefăniţă Vodă. Am parcurs în linişte mai apoi sălile muzeului orăşenesc – cu, neaşteptate şi puţin vizitate, secţii de istorie şi ştiinţe ale naturii (mineralogie, paleontologie, floră, faună, entomologie). Pe nesimţite paşii ni s-au oprit în faţa Muzeului memorial “George Enescu” din Dorohoi. Căci marele violonis şi compozitor a trăit o vreme aici, la Dorohoi.


Ca în mai toate locurile liniştite, pe căldură mare şi atunci când nu se mai înghesuie multă lume pe la muzee, cel ce ne-a primit a fost…un bilet (cu un etern şi cunoscut text: “Vin imediat”). Casa cu cerdac, în care a locuit muzicianul, se integrează în continuare cartierului, de parcă toate ar fi rămas precum la ultima vizită a sa. Doar jucăriile copiilor şi hainele trecătorilor te făc să-ţi dai seama că a trecut totuşi ceva vreme de atunci.
Pe nesimţite ne cuprinse curiozitatea. Încercăm atunci să pătrundem cu privirea prin geamurile casei, pentru a zări câte ceva din lucrurile aflate în spatele zidurilor şi uşii închise, cu biletul pus în geam. Ca prin minune apare atunci - anunţat de vigilenţii copii, ce se jucau în stradă - custodele muzeului. E o doamnă între două vârste – mai aproape de tinereţe, cel puţin prin cochetărie. Uşor jenată, dar cu ospitalitate şi gentileţe, ne invită să trecem pragul casei muzeu, ca şi cum am fi în vizită. Suntem conduşi, cu familiaritate, prin camerele ce păstrează aroma fructelor de toamnă - păstrate peste iarnă, pe şifonirul din “camera curată” ori cu zestrea fetelor de măritat. Privim numeroasele fotografii, în timp ce ne sunt descrise personajele şi ne sunt povestite întâmplări, cu ocazia cărora ar fi fost realizate. În faţa ochilor ni se oglindesc cele câteva viori, partituri, manuscrise şi o baghetă, care au aparţinut muzicianului. Atmosfera este placută, comentariu molcom, iar amintirile depănate ne fac să ne simţim “de-ai casei”, nişte rude care revin din când în când şi cărora le trebuiesc înnoite informaţiile despre familie.
La final mulţumim, facem cuvenitele poze de despărţire. Din păcate nu ne ies prea bine, poate de emoţie, poate din cuza tremuratului de frică, pentru că vom întârzia la masa de prânz. Gazda - cocheta custode, se scuză totuşi, de a nu fi fost găsită acasă “de la bun început”. În cele din urmă, ne luăm rămas bun prieteni. Plecăm spre casa amicilor, unde eram aşteptaţi la prânz, cu speranţa că nu ne vor fi “puse lingurile în brâu”.